Cetatea-rană care face să sângereze apele Dunării de 2.000 de ani

Cum lași în urmă Țăndăreiul – „Beverly Hills-ul gangsterilor romi”, potrivit hiperbolei născocite de câțiva jurnaliști englezi apăsați de căsoaiele greoaie ce urâțesc aici obrazul Bărăganului – și apuci furca drumului Tulcea-Constanța, cu un dinte alungit spre mirajul deltei, iar cu celălalt aplecat spre misterele Dunării, ia, de îndrăgești legendele și istoria țării tale, calea anticului Tomis!

Nu pentru că vechea potecă ce te poartă spre ruinele din Aegyssus n-ar fi fermecătoare, nu!, ci pentru că urcând și coborând în caruselul înțeleptului Danubius, pe ruta Țibilești-Topalu-Capidava-Dunărea, vei fi îngenuncheat de o frumusețe rară, dură, colțuroasă, ce-și leagănă nurii în mersul împiedicat al măgărușilor, și-i zidește în piatra ce încolăcește grădinile acestei toamne și în poveștile cuibărite, de mii de ani, la pieptul nemuritorului fluviu. Vei și plânge, însă, prezentul pângărit al acestei frumuseți.
Șarpele șoselei de țară urcă și coboară printre cuestele golașe ale Dobrogei, înfășurându-se de-a lungul Dunării nepăsător și leneș ca acum două milenii. E soare, liniște, iar scânteierea apelor scăzute ale marelui râu pe malurile căruia au ars atâtea și atâtea focuri te îmbie la visare. La fel arătau oare satele pe vremea geto-dacilor? Erau mai vii sau mai adâncite în uitare, ca-n acest prezent cu rădăcini smulse, împrăștiat de vântoasa globalizării în toate zările? Câte și mai câte popoare, pe cal sau pe jos, s-au învârtoșat pe aici, prin vadurile Dunării, spre Vest, spre civilizații apărate de ziduri, și nu de zări nesfârșite!

16 milioane de euro în restaurări deficitare
Mulți au fost, puțini au rămas. Și mai puțin a rămas în urma lor. Mai ales că noi, acum, nu suntem în stare să conservăm nici puținul care a străbătut veacurile. Pe granița vechiului Imperiu Roman, la Capidava, sat al comunei Topalu, cel mai elocvent exemplu al acestei neputințe îl reprezintă chiar ruinele vechii cetăți. Reconsolidarea zidurilor, a turnurilor, a vestigiilor, în vederea repunerii lor în circuitul turistic – nu de alta, dar Capidava sau Cetatea de la cotitură, cum a fost numită de antici, este considerată monument istoric de categorie A – s-a efectuat, în ultimii ani, cu bani europeni. Mulți bani! În jur de 16 milioane de euro este suma de care a dispus Consiliul Județean Constanța pentru a reda circuitului turistic ruinele de pe Dunăre, din sătucul Capidava. Trebuie menționat, pentru o mai bună înțelegere, că UNESCO a elaborat, în cadrul proiectului Frontierele Imperiului Roman, un plan de revitalizare a monumentelor antice din acea perioadă. A alocat sume importante pentru acest demers și cum România posedă cea mai lungă porțiune din vechiul limes roman – 1.500 de km! – era firesc să ne așezăm și noi la masa bogaților.
Și ne-am așezat. Unii dintre noi. Doar că, în urma restaurării, Capidava nu mai corespunde criteriilor de autenticitate și integritate definite de UNESCO pentru înscrierea pe Lista Patrimoniului Mondial! Scandalul a tulburat o vreme agora vechiului Tomis, s-a vorbit despre țeapa de la Capidava a milionarului de carton care-și asumase lucrările, apoi s-a pus o batistă albă pe un țambal negru și lacătul la porțile istoriei. Subiectul acestui reportaj nu-l constituie însă dezgroparea acelor fapte, ci prezentarea situației la zi. Așadar, ce-am găsit la Capidava în acest fastuos sfârșit de toamnă?

O cățea, doi ponei și-un paznic
Am găsit, în primul rând, un mare lacăt la poartă. Sezonul unor presupuse activități arheologice se încheiase, de altfel, la 1 septembrie. Lătratul răgușit al unei cățele m-a pironit locului. În incinta taberei arheologice, părăginită și abandonată, se mișcau trei ființe: doi ponei și un bărbat. Ultimul s-a îndreptat, ezitant, spre gard, în întâmpinarea mea. „Ce doriți? E închis la ruine”. „Mă interesează cetatea, pot vizita incinta? Sunt jurnalist la Evenimentul zilei”. Omul, paznic probabil, se codește, e limpede că are instrucțiuni stricte în acest sens. „Ce să zic, haideți să vedeți, dar să nu faceți fotografii!”. Bolborosesc un „mulțumesc” scurt și-l urmez. Traversăm curtea, ocolind balegile și cozile poneilor, spre un pătrat ierbos străjuit de clădiri și anexe dărăpănate: „Aici stau, vara, arheologii și studenții. Vin de la Sibiu, de la București, de la Constanța…”. „Vin sau veneau?”, îl întrerup neîncrezător, cu ochii țintă la căzăturile din jur . „Păi, de ce vreți să știți?”. Răspunsul-interogație e formulat cu buzele strânse. Îl las să se stingă în deschiderea luminoasă a Dunării. Ce priveliște, ce poziție! Capidava, înfiptă într-un pinten calcaros al platoului, coboară, prin ruinele sale schimonosite, până în palmele fluviului. Apele sunt mici, din undele lor răsar, ciudate, spinări de nisip. Veche așezare geto-dacă, cucerită și întărită de romani, pe linia frontierei lor imperiale din îndepărtata Moesia Inferior, Capidava a fost trecută prin foc și sabie de goți, reconstruită de romano-bizantini și demantelată, din nou, de pecenegi. Pe la sfârșitul secolului X, era părăsită.

Frații Ghenciu din Brăila exploatau piatra cetății cu dinamita!
„Cam cu 100 de ani în urmă, doi frați din Brăila au descoperit cetatea. Scoteau piatră de jos, din buza Dunării, când au dat peste ziduri. Au cărat multe pietre, pe Dunăre, la Brăila”, mă lămurește ghidul meu, om muncitor și simplu, agățat aici, în această carte a istoriei, de pâinea zilei de mâine. Are dreptate bărbatul. Capidava a căpătat atunci, peste vechile răni închise, milioane de alte răni, însângerând, cu pietrele ei antice, apele sfinte ale Dunării. Istoricul Vasile Pârvan depunea mărturie, în 1912, în aula Academiei Române, asupra barbariei fraților Ghenciu: „Mergând deci la Capidava, m-am mărginit deocamdată la stabilirea situaţiei şi dimensiunilor castelului însuşi. Trebuie să notez însă, chiar acum, că deşi liber de orice locuinţe moderne pe dânsul, castelul îşi are distrugătorii săi speciali, în fraţii Ghenciu din Brăila, cari au obţinut de la Stat autorizarea de a exploatà masivul stâncos pe care e aşezată cetatea şi astfel, după cum se vede din planul provizoriu ridicat de mine în vară, ei au reuşit până acum, subminând mereu stânca, să prăbuşească o parte destul de mare din castel, pe laturea lui de SV, cu întreg colţul de Vest. La protestarea noastră către cei în drept împotriva acestei sălbătecii, nu am primit nici până acum un răspuns”. Vă sună cunoscut? Iată că și în urmă cu 116 ani românii prețuiau la fel de mult ca astăzi vestigiile antice!

Amatorism pe milioane de euro: „Eu c-un fierar am refăcut zidurile”
Că la Capidava s-au încasat milioane de euro din fonduri europene, dar s-a lucrat bezmetic, la întâmplare, fără expertiză științifică, o dovedește, nonșalant, și ghidul nostru: „Muncesc de 21 de ani aici, la Capidava. Să știți că ultimele lucrări io le-am făcut, io și cu un meșter-fierar. Am construit ziduri, am pus piatră nouă, fier…”. Uluitor! „Nu erați asistați de arheologi, nu se făceau înainte cercetări?”. De un’ să știu io? Io doar zideam”…
„Restauratorul” mă conduce, amabil, printre ruinele antice meșterite la ochi. Se oprește, expert, în dreptul unui perete: „Uitați, acesta este mortarul folosit de ei, de constructorii vechi. Mai sus, se vede mortarul aplicat de noi. Diferența e clară, de aci în sus am lucrat noi”. E clară, cum să nu fie, doar că între vechile ziduri și cele reconstituite în zilele noastre nu trebuia să se vadă nicio diferență clară, ci cel mult unele care să nu schimbe senzația de autenticitate.

Scurt istoric al cercetării – un arheolog moare la datorie
La scurt timp după încheierea Primului Război Mondial, Vasile Pârvan intenţiona punerea în operă a unui ambiţios proiect de cercetare arheologică a Dobrogei romane, program pe care tot el îl schiţase încă din anul 1906, într-un amplu articol publicat în „Convorbiri literare”. În acest proiect ştiinţific Pârvan urmărea să angreneze pe toţi discipolii săi din centrele universitare de la Bucureşti şi Iaşi. Ca urmare directă, începând cu anul 1924 şi continuând în campaniile din 1926-1927, la Capidava au fost iniţiate săpături arheologice sistematice, sub conducerea unuia dintre asistenţii lui Vasile Pârvan, Grigore Florescu (1882-1960), ulterior conferenţiar de epigrafie şi antichităţi romane la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti (1933) şi cercetător la Institul de Arheologie al Academiei Române (1949).

Fiul în locul tatălui
De remarcat că Grigore Florescu moare, la data de 19 iulie 1960, chiar pe șantierul arheologic de la Capidava. Locul său este luat de propriul fiu, Radu Florescu, coordonatorul săpăturilor arheologice la Capidava între 1965 și 2003. „Acum, responsabilul este Opriș, de la București”, mă înștiințează ghidul-restaurator, făcând referire la Ioan C. Opriș (Universitatea București), actualul conducător al șantierului arheologic.
Dacă vii, așadar, dinspre Topalu spre Constanța, via Cernavodă, oprește-te și la Capidava! Frumusețea locului este, dincolo de rănile pe care oamenii nu contenesc să le provoace cetății, copleșitoare. Încremenirea vieții, a prezentului, îți dau senzația unei alte realități. Pare că totul, la Capidava, este întors în timp, în vremea dacilor, a romanilor, a primilor creștini. Așa hărtănite cum sunt, vestigiile cetății de la cotul Dunării rămân splendide.

Bazilica și necropola
Poți vedea ruinele zidului de incintă, poarta cetăţii străjuită de un turn, traseul fundaţiilor turnurilor în formă de potcoavă. În partea de sud a cetăţii se poate vedea fundaţia zidului de apărare şi cea a fortului târziu, precum şi traseul şanţului care-l proteja. În acest sector a fost descoperită şi clădirea corpului de gardă. În interiorul cetăţii pot fi urmărite mai multe construcţii dispuse în jurul unor piaţete private, prevăzută cu portice, de asemenea cărări de acces şi canale de scurgere. Interesant de văzut ar mai fi basilica din NV, ca şi instalaţia portuară a Capidavei sau termele romane şi necropola, ambele aflate în afara cetăţii.

Reportaj publicat integral în Evenimentul zilei.