Contact
POVEȘTI

Constantin Herțoiu, 101 ani, viața în cuvinte

Constantin Herțoiu, 101 ani, viața în cuvinte

”Stăteau ai noștri călare pe morți, tăiau carne din ei și-o mâncau”

Mărturii cutremurătoare ale unui veteran de 101 ani despre ce au fost nevoiți să îndure prizonierii români în lagărele rusești după al doilea război mondial.

Într-un ținut de poveste, în Țara Loviștei, își duce bătrânețile, uitat de autorități, unul dintre eroii României. Constantin Herțoiu are 101 ani, însă mintea-i e la fel de limpede ca-n tinerețe. Unde mai pui că face treabă cât e ziulica de lungă: ”Am oi, junc, cal, vaci, porc, rățuște, găini. Le dau de mâncare, apă, am o găspodărie frumoasă”, spune veteranul din Câinenii Mici, o localitate măruntă, situată chiar pe malul Oltului, între munții din nordul județului Vâlcea. În urmă cu mai bine de 70 de ani, Nea Dinu, așa cum îi spune lumea din sat, nu mai spera că o să scape cu viață din iadul celui de-al doilea război mondial. Nici acum nu-i vine să creadă că a trecut atâta amar de vreme de când a luptat pentru ca țara lui să-și recapete pământurile furate de ruși, de când a fost capturat, judecat și condamnat drept criminal de război de bolșevici. L-am întâlnit acasă, la Câineni, stând sub bolta de viță în timp ce doi dintre băieții lui tăiau via. Începe a depăna șirul aminirilor brusc, parcă abia așteaptă să împărtășească lumii grozăviile prin care a trecut. Îl ascult cu sufletul la gură, părul se zburlește mai mereu pe mine, ochii mi se umezesc din când în când.

Nea Dinu Herțoiu și cartea de istorie

Nea Dinu Herțoiu și cartea de istorie

Primul contact cu ororile războiului l-a luat pe când avea numai doi anișori și, bolnav de tifos, se încălzea lângă soba din căminul părintesc. Atunci, un soldat austriac sau ungur a năvălit în casă și a aruncat un tub cu pulbere în foc. Micuțul a luat foc, iar urmele arsurilor mai sunt vizibile și astăzi, la 99 de ani de la acel nefericit eveniment. 25 de ani mai târziu, a simțit din nou grozăviile războiului. A fost trimis, alături de sute de mii de români, să răpună Maica Rusie, în 1941, când țara noastră a intrat în luptă. ”Am pornit la atac, peste Prut, dar rușii ne așteptau chiar acolo. A fost măcel, dar ne-am revenit și ușor-ușor am eliberat Basarabia. Am ajuns în Crimeea, la Odessa. Am fost și la Sevastopol. Ce războaie mari au fost acolo… Nu puteam să-i mai scoatem pe ruși din oraș. Veneau câte 30 de avioane Stuka și Messerschmitt, lăsau bomba de 3.000 de kile pe aceeași gaură, până spărgeau o cazemată. Așa i-am terminat. Am mers mai departe, în Caucaz. Unde era nevoie, acolo plecam. Și-acolo am stat mult. Noi eram repartizați în Cecenia. Partizanii stăteau în frunză de fag. Nu-i vedeai. Ieșeau, zvârleau greneda și te făceau praf. Și se băgau iară în frunze. Așa luptau ei”.

Artileriști români pe frontul de Est

Artileriști români pe frontul de Est

Din Cecenia a ajuns la Stalingrad, unde a luat parte la cea mai mare bătălie din istoria omenirii, dată printre ruinele orașului și în împrejurimi. Numai acolo, 200.000 de români (cât populația actuală a întregului Ploiești) au mușcat pentru totdeauna din țărâna rusească. În total, 290.000 de ostași ai Axei au fost prinşi în încercuire și trimiși în lagărele din Cecenia, Donbass ori Siberia. Dintre aceştia 6.000 au rezistat și s-au întors acasă. Adică 2 la sută! Nea Dinu se afla printrei ei.

Prizonieri români, spre lagări

Prizonieri români, spre lagăr

Răboiul a fost greu. Dar mai greu a fost ce-a urmat: aproape șase ani de stat în lagăre și tratat de ruși ca un criminal de război. Bătut, îmbrăcat în zdrențe, mereu mort de foame și mai ales de sete. Să-l lăsăm pe fostul sergent să povestească:

Ascultă înregistrările cu mărturiile cutremurătoare ale lui Nea Dinu AICI!

”La Stalingrad am fost luați prizonieri. Câți am mai scăpat, că rușii ne împușcau pe capete! Când s-au liniștit apele, au venit la noi niște cazaci. Ofițeri. Tineri, băieți tineri. Fusesem 98 de inși, mai rămăsesem 6.”

”Le-am zis alor mei, când se apropiau cazacii: «Îi vedeți pe ăia? Sunt cazaci. Zvârliți armele acum! Să n-aveți nimic la voi. Să nu zică că le ținem piept, că altfel ne împușcă pe loc». Când au venit, am luat poziția de drepți și am raportat în rusește. «Harașo (Bine)», mi-au răspuns. Cum te cheamă, cutare, cutare, am scos un pachet de țigări și i-am servit. Aveam țigări dinalea scumpe, de prin Bulgaria. Când au văzut țigările alea așa de fine, au exclamat: «Bă, ce fumați voi!». Ei aveau tolbele de gât, adică niște genți de piele cu capac. Fiecar ostaș, fiecare ofițer. De-acolo scoteau mahoarca, o puneau într-o hârtie pe-atât de lungă, o suceau și-i dau foc. Le-am spus: «Luați d-astea, d-ale mele. Lăsați-le dracului p-ale voastre». Am avut cinci pachete de țigări la mine, toată bogăția mea. Așa am scăpat. Le-am dat la fiecare câte unul. M-au pupat! Stam de vorbă cu ei de se mirau soldații: «Domn’ sergent, da’ de unde te cunosc ăștia?!». «De unde să mă cunoască?!», răspundeam. «Păi, prea prietenos se poartă cu dv», erau nedumeriți, săracii. «Altfel te împușcă, bă, dacă te vede că ești contra lor», le ziceam. În timpul ăsta vine un neamț, îmbrăcat românește. De unde a apărut amărâtul ăsta, nu știu, Dumnezeu să-l ierte. Luase hainele de pe un militar român și se îmbrăcase cu ele. Văd că se dă jos de pe cal un cazac, îl ia pe neamț de mânecă, îl duce cum ar fi colea în drum și-l împușcă. Avea haine românești, dar l-au cunoscut. Ia-uite, bă, au împușcat săracu’ om, îmi ziceam. Nemții nu găseau iertare. Rușii cu românii n-aveau treabă. Ce bine le părea la soldații mei: «Ia, uite, p-ală l-au împușcat, dar pe noi nu». Era o biserică mai la vale. Acolo erau soldații noștri români, 4.000 la număr. Mi-a spus unul, un cazac: «Vezi biserica aia? Acolo sunt ai voștri. I-ai p-ăștia și duceți-vă acolo». De fericire, ai mei au sărit să mă pupe! «Nu se poate, domn’ sergent, ăștia sigur vă cunosc de undeva!». «De unde să mă cunoască, bă?! Acuma îi văd întâia oară! Depinde cum vorbești, nu trebuie să te joci cu lucruri d-astea», le-am explicat. M-am dus acolo cu ei. Mai erau vreo doi-trei soldați de-ai mei prinși. Unul a luat o pâine și mi-a tăiat și mie o bucată: «Na, că și dumneavoastră mi-ați dat mie». Nu mâncasem de două zile. N-am mai mâncat șapte zile după aia.”

”Am mers sute de kilometri în noapte. Au căzut 300 de oameni din 4.000. Care cum cădea, îl împușcau. Așa era politica. Le era teamă că ăla de rămânea în spate face front și apoi atacă. Dar ce să mai tragă ăla, că era mort de foame de 3-4 zile… Îi mai ardea lui să tragă! Dar așa era ordinul: nimeni nu rămâne în urmă viu.”

”Am ajuns în Caucaz. Ne arătau: «Aici ați fost voi!». «Aici am fost! Și ce dacă!», le răspundeam râzând. Îi luam și eu la glume cum puteam. Îi luam la glume de uitau să ne mai pedepsească”.

Români luând prizonieri soldați ruși

Români luând prizonieri soldați ruși

”Apă vă dădeau?”, întreb. ”Apă? Erau gropi cât curtea asta de mari, de intra casa în ele. Erau cai, oameni morți, îngrămădiți acolo, sânge, apă strânsă din ploaie. Mă duceam și înfigeam dinții în noroiul ăla, să-mi răcoresc… sufletul. Cu sânge cu tot beam. Groaznic. Era plin de gropi d-astea. Îi prinsese pe unii bombardamentul în marș și n-au avut unde să se adăpostească. Venea câte o bombă, omora câte 30-40 odată: oameni, cai. Ne-au dus într-un lagăr, Ivanovka, unde era un colectiv de porci. Acolo i-au băgat pe ai noștri. Bieții oameni, morți de foame, au tăbărât pe porci. I-au rupt cu gurile! Au venit soldații ruși: «Fir-ați ai dracului, afară!» Câți au împușat acolo! Of, Doamne! Războiul ăsta e iadul…”.

Soldați români pe frontul de răsărit

Soldați români pe frontul de răsărit

Din când în când, fostul artilerist închide ochii și, preț de 7-8 secunde nu mai spune nimic. Are 101 ani, poate că mai adoarme, îmi spun în gând. La un moment dat, spre sfârșitul discuției, Nea Dinu parcă simte nedumerirea mea și mă lămurește: ”Nepoate, mintea îmi zboară în toate părțile. Eu sunt aci, lângă tine, dar și acolo, când în Caucaz, când la Stalingrad. Închid ochii și revăd  toate luptele, toate ororile. Volga știe tot. Cât a înghițit apa aia… Vai de viața mea”.

Armata română trecând Prutul, în 1941

Armata română trecând Prutul, în 1941

În lagăr, prizonierii erau puși să sape șanțuri cât era ziulica de lungă, ca rușii să-și recontruiască țara după război. ”Într-o zi, a venit un căpitan la mine. Eram încovoiat de șale. Mă uitam așa, în jos. Am văzut cizmele. M-am îndreptat și am salutat. Face căpitanul, pe rusește: «Ți-e frică? De ce nu vrei să scrii acasă?». «N-am scrisoare, n-am calendar, creion, nici tuș», am răspuns. «Îți dau eu! Dacă nu scrii, mâine ești în Siberia! Neexecutare de ordine». Un an nu scrisesem, atât de scârbit eram, nu-mi trebuia nimic și nu voiam să știe cineva de mine. «Am înțeles, să trăiți, du-te-n p… mă-tii!», am răspuns. Învățaseră înjutărurile românești, mustăceau și ei. Ce puteu să facă? Îți dădeau una la vâna gâtului și te linișteau”.

Foamea îl trasformă pe om în animal. Unii din lagăr au rezistat mâncând câte o fărâmă de pâine, alții nu, altfel că au apelat la canibalism.

”Îi vedeam pe unii călare pe morți, tăiau carne și mâncau. Așa e foamea. Eu n-am făcut așa. Au fost momente în care îmi uscam excrementele la soare, ca să le pot mânca. În rest, băgam mâna pe sub morți și le scoteam rezerva de pâine pe care o țineau în săculețele de la gât. Mureau de tifos mulți, cam 40 pe noapte. Găseam pâinea înverzită, ca frunzele alea – și arată spre niște frunze de viță de vie căzute la picioarele sale -, dar o mâncam. Nu te gândeai că e pâine de la morți… Mai era și murdară de sânge. Nu conta. Conta să nu mori. Rația era de 200 de grame de pâine pe zi”. ”Și apă?”, întreb. ”Apă? De unde!? Pișatul! Aveai pișat, te pișai și îl beai. Se termina pișatul, erai terminat și tu. Că dacă era apă, nu era problemă. De foame, omul moare în 40 de zile. De sete, se curăță în 9 zile”, sunt afimațiile care fac să ți se ridice părul în cap.

”Aproape șase ani am stat prin lagăre. Din ăștia, vreo 9 luni am fost la Marea Caspică. Acolo erau mai mulți ofițeri. Eu, dacă am știut limba, m-au pus comandant de brigadă la 15 oameni. Mă duceam cu ei pe câmp și adunam ștevie și-o băgam la cazane. O amestecau cu o țâră de scrumbie și-o dădeau de mâncare la 700 de ofițeri. Am trăit bine acolo. Venea câte un colonel de-al nostru la mine, că ei n-aveau voie să iasă, dar eu eram liber: «Mă, am o verighetă de aur. Faci, mă, rost de pâine?». «Dă-o-‘ncoa! Păi cum să nu fac?!», răspundeam. Mă duceam la unul, Ivan: «Ivan, aur!», ziceam. «Davai!», și-i sticleau ochii. «Davai pe dracu. Piat kilogram! Cinci kilograme de pâine». «Aoleo!», răspundea. Duceau chiar și ei lipsă… «Hai, fie, mâine-dimineață!», spunea Ivan. Dimineața îmi da pâinea, îi dam verigheta printre sârme, în duceam bietului colonel 4 kile, unul îl opream să mănânc și eu. Auzeam pe altul: «Măi Costică, am și eu un ceas de aur». Strălucea ca soarele! Îmi ziceam în gând: Unde ești, Doamne, să fiu acasă acuma, m-aș îmbogăți cu ceasul ăsta. Cine știe cum îl dosise… «Păi și eu ce să fac, domnule comandant?». «Să aduci pâine, la ăla cum i-ai adus?». «Bine, domnule. Câte vreți?». «Costică, 10 kile e mult?». «Nu e, domnule, dar când aud parcă-mi vine să amețesc». «Hai, mă, fie, 8». Îi dam lui 5 kile, 3 le opream pentru mine. Și tot așa. Am stat nouă luni acolo. În nouă luni, s-au îndreptat bine oamenii. Mulți, dacă am stat printre ei și le-am mai dat pâine, s-au înzdrăvenit. Soldații, săracii, ce să le ofere rușilor, că n-aveau nimc. Mai venea câte un amărât, îi rupeam și lui ceva. Le dam, le dam. Mai opream și eu, dar le dam și lor”, spune Nea Dinu.

 

Nea Dinu, mângâind medaliile

Nea Dinu, mângâind medaliile

De la Marea Caspică, vâlceanul a ajuns la mină, în Donbass, teatru de război în zilele noatre între ruși și ucraineni. ”Acolo aveam două lucruri bune: în timpul verii, când afară era foc de căldură, stăteam la umbră, la 1.000 de metri sub pământ, iar iarna eram la adăpost. Nu era rău, chiar dacă mâncarea era puțintică. Eram 300 de mineri – un batalion. Șase plutoane de 50 de oameni. Printre ei, cei mai răi pentru ruși: legionari, jandarmi, prizonieri politici. Un pluton era format din ăștia din urmă. Numai băieți tineri. I-au băgat în mină într-un vagon legat cu o sârmă. Praful și pulberea s-a ales de ei. Mie mi-au dat un pluton, 50 de inși. Trebuia să răspund de viața lor și de normă. Trebuia să fac procese verbale, cu venitul pe care l-au produs. Ce dracu venit să dau cu 50 de oameni morți de foame? Nu scoteam nici cât să arzi într-o noapte. Am avut curaj și m-am dus la colonel. «Ce normă ați scos, mă, fir-ați ai dracu’!», striga. Ăsta mă ura fiindcă mă văzuse odată că stam de vorbă cu o muiere. Mai bine îi omorai decât să vorbești c-o femeie de-a lor, fir-ar al dracu de rus prost! Un nebun. «Domnule colonel, mă scuzați, dar nu pot face norma cu oamenii ăștia. Nu pot să lucreze de slabi ce sunt». «Taci!, a urlat. Dacă mai vii să-mi povestești tu palavre d-ale tale, în Siberia te trimit. Marș! Aici comandant ești, comandant mori. Nu faceți norma, întâi te omor pe tine, și-apoi pe ei». Mai târziu, în 1948, a ținut cont de asta când ne-a dat drumul acasă. A dat ordin că la cine va găsi chiar și o copeică în buzunar nu va mai pupa plecare acasă. «La cine descoperim un ban în buzunar sau în portofel, aici rămâne. Pe veci!», zicea. Când a venit rândul meu, m-am dezbrăcat în pielea goală – așa era ordinul – în fața a patru colonei. Era și ăsta. Aveam un portmoneu cumpărat tot de la ei, de când eram eu în război, de la prizonierii lor. Cum dracu’ s-a întâmplat, cred că el a azvârlit-o, a scos copeica de-acolo și le-a arătat-o celorlalți. Am rămas înțepenit. N-am mai zis nimic. Am pus botul în pământ: acum mă oprește! Motive n-avea, dar era prea măreț, prea mândru.”

”Într-un final mi-a zis: «Dă-i drumul acasă. Te iert. Marș!» . M-am zvârlit pe cizmele lui, le-am pupat și asta a fost. De-acolo am mers cu trenul, 700 de kilometri, până la Iași, în lagărul de repatriere. M-au primit cu masa pusă. Acasă, la Câineni, m-aștepta lume de parcă mă-‘nsuram. Chiar în curtea asta unde vorbim noi acum. Tot așa, cu masa pusă: mămăligă și cu brânză, că altceva n-aveau. Râde: Cum ne strigau rușii, Mămăligă moloko/ România daleko (Mămăligă și cu lapte, România e departe).”

Dar nici măcar nu eram flămând, că mă învățasem în atâția ani cu foamea. Și-acum mănânc puțin, și tot mămăligă și cu brânza, c-așa-i la noi, la munte”.

Copiii ruși aveau legat pistolul de gât

”Cine-a câștigat din războiul ăsta?”, îl întreb pe Nea Dinu. ”Au pierdut toți. Au murit și de-ai noștri, dar și 20 de milioane de ruși. 10 milioane din armată și 10 milioane de tineret, copii, femei”. ”Păi ăștia din urmă de ce au murit? De foame, de mizerie?”, întreb ca un necunoscător. ”Nuuu, împușcați!”, vine tăios răspunsul. ”Păi te-ar fi împușcat ei imediat, la cea mai mică mișcare. Ăia de până la 7-8 ani aveau legat pistolul de gât. Eu eram în urmă… Nemții mergeau în față. Erau prea agitați, nu stăteau pe gânduri… Nu iertau nimica, dar nici alții nu-i iertau pe ei”, mărturisește Nea Dinu, pe care l-am rugat să-i caracterizeze pe cei alături de care a luptat, dar și pe inamicii lor: ”Nemții era ostași buni, dar prea domnoși… Oameni fini. Tineri, de la 16 ani în sus. Ai noștri erau oameni mai duri. Rușii, mai tolomaci, mai înceți, dar mai răi”.

Constantin Herțoiu

Constantin Herțoiu

A salvat un general, care i-a propus să-i dea fata de nevastă

”Mergeai pe drum și vedeai cum cade unul în stânga, altul în dreapta. Nu știai de unde vine glonțul. Mergeai liniștit și te pomeneai cu cracii în sus. N-aveai ce face, mergeai înainte, până cădeai și tu. Eu am scăpat pentru că așa a vrut Dumnezeu. Toate-s de la Dumnezeu. Nu a fost știință, nu a fost vorba de antrenament. Dacă eu și cu dumneata mergem împreună cu armele în mâini și tu te pomenești cu glonțul în cap, ce știință să fie asta?! Uite, de exemplu, într-o zi, mă aflam chiar în apropierea generalului meu. A venit o bombă lângă noi de făcea generalul mărunt din buze… Era zăpăcit, nu mai era zdravăn la cap. L-am luat de mână și l-am băgat în adăpost. Nu mai ziceai că e general, cu toată pregătirea lui. Așa a vrut Dumnezeu, să scape. ”Mă, pe tine te fac ginerele meu dacă ajungem teferi acasă”, mi-a spus. ”Dom’ general, nu-i rău”, am răspuns. Nu ne-am mai văzut după război. Când am scăpat din Rusia, fiecare a luat direcția lui”, spune bravul veteran.

Cărți la căpătâi

Cărți la căpătâi

”Mă uit mereu pe hărți, să văd câte ape am trecut”

Stă într-o cameră sărăcăcioasă, lângă casa cea mare. Are un pat lângă care a înghesuit cărți de rugăciuni, dar și atlase și cărți de istorie. Mai are o masă pe care tronează un borcan cu murături, un fotoliu, un dulap în care-și ține vesela, dar și o cutie cu medaliile adunate de-a lungul vremii. ”Mă uit des pe hărți, să văd câte ape am trecut în viețișoara asta”. Îmi arată cu degetul: Prutul, Nistrul, Niprul, Donul. Când ajunge aproape de Volga, se înfierbântă: ”Dacă reușeam să apucăm pe Volga în sus, ajungeam la Moscova. Cădea Moscova, erau gata rușii. Dar ce să faci cu 70 de divizii? Când veneau 32 de proiectile odată, zob, praf și pulbere eram. Noi n-aveam așa ceva”.

Și-a uitat iubita-n Rusia!

Nevasta i-a murit cu ani în urmă. Își amintește cu drag de ea, dar și de rusoaica cu care se întâlnea pe-ascuns, când era în lagăr în Donbass, ori de fata promisă când l-a salvat pe general din calea bombelor. ”Cu una am făcut și cu alta m-am ales. Că de bucurie c-am scăpat din lagăr, mi-am uitat de fată și de tot. Am plecat fără rusoaică. Cu generalul nu m-am mai întâlnit, așa că am luat o fată de la noi din sat”, spune moșul de 101 de ani. De-a lungul vieții, Tanti Ioana i-a dăruit șase copii, trei băieți și trei fete.

DiplomaSecretul? Credința în Dunmezeu

Nea Dinu are 101 ani, dar arată ca de 60. În plus, toată ziua face treabă. Ba chiar mă grăbește câte-o dată: ”Hai, că a venit un cal din munte și trebuie să-l potcovim”. Încerc să aflu secretul longevității simpaticului bătrânel. ”Secretul e mare”, îmi spune zâmbind în barbă. ”Nu vreți să mi-l spuneți? Mâncarea sănătoasă? Munca? Să aflu și eu, poate ajung barem la 90 de ani…”, răspund. (Râde) ”Nepoate, sunt foarte «multe» secrete. Ți le spun pe primul și pe ultimul: Să ai credință în Dumnezeu. Așa cum poți”, spune Nea Dinu împăciutor. ”N-o fi și de la faptul că mata râzi mereu, că ești pus pe glume?”, încerc eu să mai scot ceva. ”Păi dacă-ar fi de la râs, aș sta colea în drum și-aș râde mereu”, mă taxează din nou.

Diplome-pe-perete”Statul te-ajută să nu mori de foame”

A luptat pentru țara lui doi ani și a fost umilit prin lagăre alți aproape șase. Îl întreb dacă e mândru de ce-a făcut și dacă statul îi recunoaște meritele. ”Statul te-ajută să nu mori de foame. Mi-au promis 100 de milioane. Ce, am luat ceva?! Am văzut vreun franc? N-or fi avut timp să mi-i dea până acuma”, glumește amar. ”Mi-a spus Iliescu: «Meriți mult, foarte mult. Știu asta, dar n-avem bani, suntem săraci. Țara e săracă». Uite, bă, ai dracu, tot ei se plâng! Se vaită tot ei de sărăcie, nepoate!”. Din când în când, mai primește câte o vizită de la reprezentanții Armatei, în preajma zilelor sale de naștere, care-i înmânează ori vreo medalie, ori vreo diplomă. Cam puțin pentru un erou…

Vecinele îl ascultă cu sufletul la gură

În fiecare seară, Nea Dinu iese preț de câteva minute ”la buștean”, chiar pe malul Oltului, unde e așteptat cu sufletul la gură de câteva vecine trecute bine de prima tinerețe. Până să apară șugubățul veteran, femeile freamătă, stau așezate pe bușteanul enorm și își leagănă picioarele în aer ca niște adolescente în așteptarea unui flăcău. ”Știți ce frumos povestește și ce glume face?! Am sta toată ziua să-l ascultăm. De câte ori nu ni s-a ars mâncarea pe foc…”, spun femeile râzând.

Nea-Dinu-isi-ia-ramas-bunDe la ruși vine pericolul

”Ferească Dumnezeu, nepoate, să nu iște ceva rușii. Eu nu cred că s-a terminat. Tot rușii ne dau lovitura. Au katiușa aia, 32 de proiectile odată îți dă în cap. Te face una cu nisipul. Katiușa mi-a omorât 80 de cai, tot prin Caucaz”. ”Păi acum e la modă teama de musulmani”, zic eu. Răspunde dintr-o suflare: ”Rușii sunt problema. Sunt perverși. Dacă azi ai vorbit o vorbă, o întorc până mâine. Mare minune să nu se întâmple ceva. Nu mai vreau război. Și-acum parcă văd copiii omorâți cu baioneta sau femeile gravide cărora le băgau țepușa în burtă și le scoteau copilul”. ”Cine a făcut așa ceva? Ai noștri?”, întreb. ”Nu contează cine, contează ce s-a întâmplat și, cel mai important, să nu se mai întâmple”, încheie Nea Dinu. (Din relatările altor veterani, nu românii s-au dedat la acte de barbarie împotriva populației civile, ci nemții).

Puțină istorie

În noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, România a intrat în cel de-al doilea Război Mondial, alături de Germania, pentru a recupera teritoriile pierdute cu un an înainte în favoarea Rusiei: Basarabia, Bucovina și Ținutul Herței. A rămas celebru ordinul dat de generalul Ion Antonescu: “Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşii din răsărit şi miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre!”. Trupele române au dat lupte crâncene și au împins Armata Roșie până la Nistru, recuperând provinciile. Însă mareșalul a decis ca ofensiva să continue, alături de trupele germane, italiene, maghiare ori croate, pentru a da lovitura decisivă Rusiei. După operațiuni încheiate cu succes la Odessa sau Sevastopol, a urmat dezastrul de la Cotul Donului și Stalingrad, unde armata Română a fost pur și simplu pulverizată de contraofensiva rușilor. Lăsați neaprovizionați de trupele aliate germane, ai noștri au fost nevoiți să tragă cu armele până când și-au terminat muniția, apoi au fost omorâți sau luați prizonieri. A fost punctul de cotitură al celui de-al doilea Război mondial, încheiat în Europa pe 8 mai 1945, odată cu capitularea Berlinului. În total, în jur de 70 de milioane de oameni, soldați și civili, au pierit în sângeroasa conflagrație.

”Era cuptorul acolea. Cum murea câte unul, cum dădea cu el de-a azvârlita în foc”.

”Prieteni n-aveai în război. Erai un om pierdut în lume. Aveai prieteni așa, dacă vedeai unul mai amarât ca tine și-l ajutai”.

”Acolo trebuia să devii criminal. Dacă nu-l omorai pe ăla, mureai tu. Dar să știi că mai erau unii și mai miloși. Mă judec pe mine”.

”Într-o noapte în lagăr, era de Împăratul Constantin, de ziua mea, am visat că am mâncat și-am băut încontinuu. Când m-am trezit dimineață, eram topit de foame”.

Spune-ți și tu povestea! Scrie-ne la contact@oamenidepoveste.ro!

Tagged: , , , , , , , , , , , , , , , ,