Văratica, satul în care viața s-a retras să moară un pic

Pitulat în mantaua verde a Munților Cozia, în coasta stângă a Oltului, cum cobori dinspre Sibiu, Văratica trage să moară. Și asta tocmai acum, când vara, despletită în lumini galbene și fierbințeli tulburătoare, îmbrățișează strâns trupul încovoiat de singurătate al satului. „Cinci familii se mai agață aici, la biserică abia dacă vin doi oameni, țin, de multe ori, slujba singur”, ne lămurește preotul Daniel Șerban, care coboară periodic din Brezoi, de pe valea Lotrului, pentru a chema la rugăciune.

Văratica – părăsită de flăcăii și mândrele ei care odată, demult, frământau varul în pântecele muntelui, mânau oile și vitele pe Muchia Urzicii, prin plaiurile fermecate ale Coziei, doborau, cu măsură știută din moși-strămoși, brazii, pentru a-i fereca în zâduri de căși înnegrite de fum și de timp – privește înmărmurită, drept în ochi, ziua de azi. Mare lucru nu mai vede. Din semeața vatră lovișteană, cu biserică din lemn de stejar vechi, de la 1600, n-a mai rămas decât o cale ferată (Vâlcea-Sibiu) năpădită de ierburi suculente și fluturi beți de lumină, un cimitir dotat cu așezământ de rugăciune nou, despuiat de minuni, vreo zece suflete și încă vreo cinci căsuțe. Un legământ al tăcerii pare că s-a învârtoșat de la secol la secol, de la an la an, de ieri până acum peste Văratica.

„Văratica, Văratica…”, o plânge ușor preotul Daniel Șerban. „În curând, nimeni nu va mai călca pe aci”. Înfiorat de baletul lin al frunzelor răsucite peste uluce povârnite, de liniștea dezvăluită brusc și de albastrul nerușinat al tăriilor, nu vreau să mă desprind din plutire. Deh, viața la București se învață repede și se uită greu… Și, totuși, îl aud mormăind, ca pentru sine, pe popă: „După cucerirea Daciei, romanii au ridicat chiar aici, la Văratica, un turn de observație. Cum satul e așezat perpendicular pe Valea Lotrului, în creștetul confluenței cu Oltul, se înțelege că legionarii pândeau cărările muntoase de pe Lotru, în așteptarea dacilor liberi care mult timp după pierderea țării lui Decebal au hărțuit linia de apărare a romanilor”. „Așa o fi”, mă gândesc… Îmi tulbură gândurile latinități vulgare, deprinse prin cărți fără prefețe și anticariate… Limes Alutanus, Tabula Peutingeriana, granița de est a Imperiului, Hadrian. Toate vechi, ca timpul Văraticii …

Generalul umilit de babă

Glasul slujitorului Domnului mă proiectează înapoi, nu chiar în era globalizării, dar pe-acolo, pe undeva: „Prin anii ’70, un mare general a venit aici, în sat, să sape la vestigiile romane, să dezgroape zidurile turnului, să redea istoriei o splendidă mărturie, chestii de-astea… Ce credeți că s-a întâmplat?”, mă iscodește, isteț, preotul Șerban. „Ce?”, mă foiesc nervos, neizbutind să localizez, peste niciun umăr, inima ruinelor romane. „O babă, biata de ea, astupa noaptea tot ce excava ăsta, generalul, zîua! „E grădina mea de cartofi, maică, lăsați-mă, Doamne, iartă-mă, cu gropile voastre! Îmi nenorociți cartofii. Ce mai mânc la iarnă?”, se văicărea țața. Azi așa, mâine așa, și-a pus generalul coada pe spinare și tule-o de aci, peste Olt, la vale”. Anecdota preotului – gustată, e drept – se încheie în păreri de rău naționale: „Și noi am dat de zidurile antice, romane, când săpam pentru biserica cea nouă. Uite, sunt pe aci, pe undeva, de-a lungul tufelor ăstea cu mure. Cine să pună preț pe ele… Ca la noi, la nimeni”. Preotul ridică o mână zdravănă, dreapta, țintuind cu degetul arătător, gros, două căpițe de fân zvelte, profilate pe cerul vag al Văii Lotrului. Au ales bine romanii, se văd la fix cărările lotrilor.

„Văratica, Văratica”, îmi vine și mie să spun, în timp ce urc cărarea către biserica nouă, ridicată de comuniști peste calea ferată, în vârful unor frasini, la o aruncătură de băț de moțul Oltului. „Avea Văratica lăcaș sfânt, vechi, de la 1600 și ceva. Doar că, aflat chiar în calea drumului de fier pe care și-au pus în cap să-l tragă comuniștii până la Sibiu, au sfărâmat minunea. Au stricat frumusețe de biserică, din lemn de stejar, au omorât-o. Oamenii s-au ridicat atunci împotrivă. Așa a apărut biserica aceasta, unde slujesc eu și unde te duc acum”, explică, molcom, părintele Șerban.

Trecem calea ferată, una ciudată, îngropată în flori galbene ca uleiul, urcăm treptele de ciment, popa ridică sârma care zăvorăște portița bătută ușor de vântul uscat de august: „Așa a început depopularea satului. Mai întâi calea ferată, apoi barajul Lotru, apoi globalizarea asta despre care vorbești. S-au dus românii în toate părțile: la Sibiu, la Londra, la Castellon, prin Cipru, prin Portugalia, Dumnezeu mai știe pe unde. Aici au mai rămas doar cinci familii. Una bună, cu trei generații, bunici, părinți și nepoți, alta doar cu o bătrână de 97 de ani, paralitică, o îngrijește o altă femeie… Vara, mai ales, nu prinzi pe nimeni prin sat. Păi, uite, vino duminică la slujbă și ai să vezi de n-oi sluji, împreună cu cântărețul, doar pentru tine!”. „Cum așa?” „Chiar așa, de multe ori am ținut slujba în fața pereților. Cine să mai vină? Rar câteva oi rătăcite, vreo două, trei. Peste câțiva ani, nici astea n-or mai fi”, preconizează preotul Daniel Șerban.

Bolidul din Anglia și varnițele părăsite

Ulițele satului se rotunjesc în sus, spre vârful Omului, pe vechiul drum al varnițelor. Pe pietricelele albe care încropesc calea, mai urcă, rar, dinspre gara Lotru, montaniarzi, cum îi numește Maria a lu’ Mucenic, femeia care are grijă, în lipsa popii, de biserică. „E un traseu care duce în Cozia, semn albastru”, mă asigură preotul-ghid. Brusc, dintr-un cot inundat de raze, o mașină neagră, iute, cu numere de Anglia, țâșnește în fața noastră. Evităm, iar ea, nervoasă și total nepotrivită locului, scrâșnește cu spatele, să ne facă loc. Apoi, săgeată înainte, biciuită de un șofer cu două-trei tuleie în barbă, tataut însă ca pe Tamisa. „Fiii pierduți ai Văraticii. S-au întors ca să plece din nou”, îmi spun în barbă.

Pe stânga și pe dreapta potecii subțiri, apar, sporadic, siluetele unor căsuțe timide, aplecate într-o parte, ca niște căciuli prea mari. Chiar ele au cioplit în trupul Văraticii lacăte mari, ruginite și strâmbe, grădini fără coase, fântâni care au uitat să plângă. „Aici sunt vechile varnițe. Oamenii duceau varul până la Sibiu, făceau bani. Moșteniseră meșteșugul din străbuni, de mii de ani. Acum, s-au împământenit buruienile, nu se mai vede nimic”. Preotul coboară brațul și, prin aerul tăiat scurt, a deznădejde, se înfiripă zumzetul surd al Văii Oltului.

Globalizarea și golirea satelor

Într-o cruce de drum înclinată ușor spre Olt, ne oprim să ne tragem sufletul. Primul își revine slujitorul Domnului. „Se distruge tot și cu globalizarea asta, se golesc satele noastre și se umplu orașele altora. Unii mai vin înapoi, cei mai mulți, nici pomeneală. Sau, cum e la Văratica, aleg să-și facă și ei un cheag la oraș, la Sibiu, la Vâlcea, te miri pe unde… În câțiva ani, se mai pierde un sat și tot așa…”, concluzionează preotul Daniel Șerban.

Satele românești n-au început să moară de ieri, de azi. Dincolo de multitudinea cauzelor, de la colectivizare, desființare brutală, strămutare etc, răzbat și motivele concrete. Globalizarea este unul dintre ele, pentru că acest fenomen a permis parcurgerea distanței dintre Văratica, de exemplu, și Occident în câteva ore și în schimbul a doar câteva sute de lei. „Trei, mai precis”, ne aigură preotul-ghid. Apoi revine, detaliat: „Sunt curse de la Sibiu la Basel sau de la Sibiu la Bruxelles cu trei sute de lei, dus-întors. Vă dați seama?”. Ne dăm seama, doar că nu mai distingem limpede între atâtea tipuri de normalități și realități paralele.

Iarna, cu lopeți și bocanci

Iarna, la adăpostul omătului și a norilor încărcați de bulgări albi, Văratica e și mai slăbită. „Abia reușim să ajungem la slujbă. Dacă-i vreme rea, vorbesc dinainte cu cântărețul, cu dascălul, ne luăm bocanci, lopeți și pornim. Nu înainte de a lăsa mașina pe baraj, pe Lotru. De multe ori, osteniți, slujim tot singuri, în fața stranelor goale. Dar, vedeți, avem și un fel de bucurie, de mulțumire, de satisfacție a împlinirii unei misiuni. Poate că asta ne și face să mergem înainte”, ni se destăinuie preotul Șerban.

În satul Văratica fiecare casă din cele cinci locuite dispune de electricitate. N-au apă curentă, nici canalizare. În schimb, tomberoanele cu gunoi sunt ridicate săptămânal de autorități.

Articol publicat integral in Evenimentul Zilei.