Nicu Alifantis, viața în cuvinte

„Am picat de două ori la Conservator, cu nota 1, pe motiv că n-am ureche muzicală!

În mijlocul acestei toamne împlinite, într-o capitală fără primar și cu trotuarele învelite în frunze calde, l-am întâlnit pe omul Nicu Alifantis. „Teatrul Excelsior, ora 11, ba nu, 12!”, a sunat propunerea stăpânului de scenă. E calm, luminos și mă dojenește din ochi când îl întrerup. Privit dinăuntru, pare rotund ca o sferă, fără nici un colț de care să-l apuci. Și, totuși, amintirile lui și tăcerile mele se împletesc repede, strâns, precum codițele unui boboc de fată.

Nicu Alifantis // fotografie Răzvan Voiculescu

Cum ați plecat de acasă, domnule Alifantis?

Am vrut să mă fac artist de București, așa că am luat viața în piept. Se întâmpla în ’76… De fapt, aventura mea a început în ’72, la Teatrul Maria Filotti din Brăila, unde am și debutat făcând muzică de teatru. Acolo mi-am făcut ucenicia. După un an, am urcat și pe scenă – cântăcios. Am participat la concursul TeleTop, de la TVR. Cum stătea treaba? Publicul vota și, dacă reușeai să te menții pe primul loc trei ediții la rând, câștigai. Am mers umăr la umăr cu Ion Nicolescu – el cânta piesa Eternitate, iar eu Romanță -, iar la ultimul asalt, la Târgu Mureș, l-am bătut. A urmat armata, în ’74, și să vezi ce-am mai tras de pe urma brumei mele de celebritate.

Cum așa?

Păi, în dormitoare se mai dădeau filmulețe de la concurs și când s-au prins ăștia, m-au luat imediat pe bombeu: <Aha, deci domnul este artist… Ia, poftiți pe la sector!>. La sector însemna de fapt la spălat veceuri. Am băgat, ce era să fac… dar mi-a prins bine. Am făcut un an și patru luni armata, la Buzău, la Transmisiuni. Într-o permisie, mi s-a schimbat însă viața. Prin Alexandru Tocilescu, i-am cunoscut pe Gabriel Encec, Gelu Colceag, Ioana Crăciunescu și Ștefan Sloboda, care activau în Cenaclul Flacăra. Ei mi-au propus să intru și am acceptat.

Ce a urmat?

O ascensiune fulminantă! Nu-mi explic nici acum, habar n-am cum… Cert e că nu terminasem încă armata, săream gardul și fugeam la spectacole. Până ce comandantul Pană s-a prins și m-a pus la punct: <Alifantis, aici a efectuat stagiul militar și Aurelian Andreescu. Bagă-ți mințile-n cap! Te crezi mai artist decât el?>. A fost un om deosebit. Până la urmă, îmi dădea el drumul, cu acte, frumos. Interesant e că, la vreo 2-3 ani distanță, tot acolo a făcut armata și Ioan Gyuri Pascu. Lui i-au pus placa nouă, cu Alifantis (râde). Gata cu slujitul țării! Să vă spun cum m-am pomenit, la presiunile părinților, că mă pregătesc să dau la Medicină!

„Mi-a plăcut al dracului de tare ceea ce fac. În plus, am și avut foarte mare încredere în mine. De-asta am și reușit”

Prima dragoste a fost muzica de teatru

Și ați făcut-o?

Sigur, chiar de două ori, dar fără tragere de inimă. S-a întâmplat înainte de armată și am făcut-o doar așa, pentru ai mei. Îmi propuseseră două meserii: inginer sau doctor. Erau oameni simpli, se gândeau la viitorul meu. Nu credeau în ruptul capului că pot trăi din muzică. N-a fost însă să fie. Mai bine! Am continuat să cânt în Cenaclu și să fac muzică de teatru. De la Maria Filotti am ajuns la Teatrul Mic, unde am stat 11 ani, apoi la Excelsior – aici tot 11 ani am compus – , iar în final la Toma Caragiu din Ploiești. 8 ani și în orașul lui Nichita. Vă spun cu mâna pe inimă că muzica de teatru a fost prima mea dragoste artistică, căreia i-am rămas fidel. Din ’72, când am realizat muzica pentru furtuna lui Ostrovski, până în prezent, am compus arii pentru 118 spectacole. Este o sumă impresionantă, dar mai importante sunt întâlnirile pe care mi le-a facilitat un astfel de mediu. Începând cu Teatrul Mic, am cunoscut lumea intelectuală a Bucureștiului, o inepuizabilă sursă de învățăminte și de energie culturală. Toate mi-au slujit ulterior în cariera mea de artist. Practic, așa m-am modelat.

Nicu Alifantis, pe mozaic // foto: Răzvan Voiculescu

Revenind la Brăila, orașul copilăriei și al adolescenței, n-a contat la formarea artistului Alifantis și cadrul acestui oraș atât de cosmopolit pe atunci?

Brăila – of – loc special, drag inimii mele. Pe atunci era un oraș de oameni. Acum s-a ales praful, ca în multe alte orașe din România! Doamne, Dunărea! Îți lasă ceva în suflet. Normal că m-au influențat acei ani fericiți. I-am luat cu mine peste tot. Tata era grec, iar mama machedoancă. Până la cinci ani, în casă am vorbit grecește! Doar la joacă, noi, copiii, ne înțelegeam în română. N-aveam răbdare. Păi, vecinii mei erau evrei, machedoni, italieni, greci, armeni, turci… Noi stăteam pe strada cu greci, așa locuiam, pe neamuri, pe etnii. Acest multiculturalism și-a pus amprenta, îți dai seama.

Tot la Brăila ați deprins tainele chitarei…

Stai să asculți cum a fost. Pe la șapte ani, mi-am dorit niște tobe, dar ai mei s-au înspăimântat când au auzit. Așa că, mi-au luat un acordeon. Pe care l-am urât! De ce? Am avut un profesor prost. Ăsta, timp de un an, mă învățase doar Trandafir de la Moldova, de ajunsesem să fac crize de nervi doar când auzeam numele cântecului. Noroc că a venit moda chitarelor, unde părinții mi-au pus un profesor deosebit – Angelescu. El mi-a deschis apetitul pentru chitară. În fine, am crescut, am ales cariera artistică și, când mi-am dat seama că mă prinsese rău de tot asta cu muzica pentru teatru și cântările la Cenaclu, am decis să plec la București.

Nicu Alifantis // foto: Mircea Oculeanu

A activat 6 ani în Cenaclul Flacăra

Cum era la acea vreme Cenaclul Flacăra?

Devenise un fenomen tocmai pentru că nu existau prea multe alternative culturale. Pentru fiecare artist bun care a activat în această mișcare a fost însă un exercițiu extraordinar de impact cu publicul. Ușor-ușor, din păcate, Cenaclul a intrat în atenția autorităților și a căpătat alte conotații. Am făcut parte din Flacăra din 1974 până-n 1980, când am părăsit mișcarea. Nu mai făceam față, prins între Adrian Păunescu și Dinu Săraru, director la Teatrul Mic. Am optat pentru teatru, îmi plăcea mai mult. Oricum, mă deranjează că, după 1990, s-a pus atât de ușor ștampila unor artiști valoroși. Am fost sau n-am fost comuniști ? Am fost sau n-am fost creațiile unei stupide ideologii politice? Toți avem dreptul să ne spunem părerea, dar e ușor să înjuri, mai ales când nici nu te pricepi… Să lăsăm răutățile. Pe mine mă preocupă ceva mai important – cum să-mi mulțumesc publicul care vine la concertele mele, care mă iubește și-mi admiră munca. Oamenii care vin să mă asculte sunt Dumnezeu pentru mine. Sunt Dumnezeul meu pus deoparte. Nu este o declarație pompoasă, ci un moment de maximă sinceritate.

Reușiți să umpleți de fiecare dată sălile. Aveți vreo rețetă secretă?

Nu. Eu nu lucrez cu șabloane, nu fac croitorie și nici lucruri de sertar. Și nici nu-mi schimb drumul muzical. Am muncit 42 de ani și nu pot să dau cu piciorul. Totuși, ca să reușești, trebuie să-ți placă ceea ce faci și să ai încredere în tine. Muzica e musai să fie un produs vandabil. Și nu pentru ca artistul să se îmbogățească imediat. Nu! Ci pentru ca ea să poată ajunge la public, să iasă în lume, să devină cunoscută. Altceva? Muncă, foarte multă muncă. Ah, și să te ferești de succesele rapide. Te pot păcăli. Eu am trăit astfel de clipe, m-am bucurat, dar a doua zi am pus imediat osul la treabă. Succesul te obligă. Ce-ar mai fi? Să nu copiezi pe nimeni. Bine, și eu m-am visat la un moment dat Baniciu, dar mi-a trecut. Trebuie să iei de la fiecare om valoros din jurul tău tot ce are mai bun. Gata și cu rețeta secretă.

Nicu Alifantis, cu o parte din colecția sa de chitări

Nicu Alifantis, cu o parte din colecția sa de chitare

Și-a pus cercel la insistențele fetelor și a soției

Mai puteți?

Da. Nu mi-am propus niciodată să mă retrag. Vom vedea. Drumul în viață e relativ. Știi bancul: <Cum îl faci pe Dumnezeu să râdă? Spune-i planurile tale de viitor!>. Mental sunt bine. Vârsta îți poate juca însă feste. Carcasa poate suferi mici accidente și atunci nu mai depinde doar de sufletul tău tânăr.

Cum ați împăcat viața de artist cu cea de familie?

Foarte bine. Lucrurile s-au așezat de la sine. Am o relație de prietenie cu fetele mele (n.r. – Maria – 28 de ani și Natașa – 26 de ani). E bine să fii prieten cu generația copiilor tăi. Pe mine m-au acceptat inclusiv în grupul lor de prieteni, am ieșit la suc împreună. Apoi, n-am scăpat de gura lor și de a mamei lor (n.r.- Anca) până nu mi-am pus cercel în ureche. Deh, ca artiștii. M-au cărat până la Unirii și, acolo, până se mă dezmeticesc, m-a împușcat unul în ureche, mi-a făcut o gaură și uite-l pe Alifantis cu cercel. Au insistat să-mi fac și-un tatuaj, dar m-am opus din toate puterile.

Nicu Alifantis // foto: Răzvan Voiculescu

Și?

Nu mi-am făcut. Ele s-au tatuat demult, toate trei.

Scriitori și muzicieni preferați aveți?

Da. Îi admir pe cei care scriu bine și pe cei care fac muzică bună. Serios. Nu sunt un consumator de un anumit gen literar sau muzical. Dimpotrivă. Am ascultat multe chestii la viața mea, tocmai pentru a mă informa. De asemenea, agreez orice post de radio unde se vorbește puțin și se cântă mult. În mașină de obicei. În schimb, nu ascult niciodată Alifantis în timpul liber. M-am săturat, mi s-a luat, nu mă mai amuză. Mai ales după nu știu câte ore de Alifantis în studio, la muncă. De fapt, nu sunt un ascultător de Alifantis. Câteodată, am nedumeriri mari. Cum de s-a întâmplat minunea asta, să le placă oamenilor muzica mea?

Trupa Zan // foto: Răzvan Voiculescu

A dat la Teatru la 53 de ani

Ce muzică face Alifantis?

În nici un caz șlagăre, ci o muzică greu accesibilă. Unde aș încadra-o? Nicăieri. Alifantis n-a cântat folk niciodată. Am fost asociat ideii de folk pentru că am cântat un timp doar cu chitara. Toate albumele mele au fost împachetate însă cu muzicieni valoroși, cu orchestră… Ehe… Fără ca eu să fac studii de specialitate.

Nu v-a tentat să faceți Conservatorul?

Am și dat la Conservator, de două ori. Dar am picat de fiecare dată cu nota 1! Pe motiv că n-am ureche muzicală! Nu-i nici o glumă. Am picat la mijloc între două instituții: Adrian Păunescu și Conservatorul! Țin minte că m-am dus să vorbesc cu rectorul de atunci – Petre Brâncuși. I-am spus: <Vreau să fac școala, am multe de învățat>. Mi-a răspuns: <La ce-ți trebuie? Cânți la Cenaclu, ai scos discuri… Înveți acolo ce mai ai de învățat>. Asta a fost. Am avut însă parte de niște <profesori> deosebiți în viață: Adrian Ionescu, Johnny Răducanu, Mircea Florian. Acum, îmi plec privirea spre noua generație, foarte motivată, studioasă, energică.

Pe scenă // foto: Oxana Panfilov

Își „selectează” prietenii cu strecurătoarea

Ați reușit însă să intrați la Teatru…

Hahaha! Așa e, am făcut-o la 53 de ani! Poate datorită fetelor mele. Mai în glumă, mai în serios, mă tachinau prin casă. Aveam legături puternice cu teatrul și m-au întrebat de ce nu dau la Teatrologie. Azi așa, mâine așa, până m-am hotărât. În 2007 am încercat, am intrat la buget și, timp de trei ani, zi de zi, am mers la cursuri printre colegi de seama copilelor mele.

Cum a fost?

A fost un exercițiu superb al creierului, al minții mele. Când plecam de acasă era mai rău, făceau fetele mișto de mine. Să fi văzut la școală… Eram doar doi băieți în grupă, alături de 7 fete. Mi-a luat o lună să le conving să-mi spună pe numele mic, să renunțe la <Maestre> sau <Domnule Alifantis>. Îți dai seama, când îl ai coleg pe unul de 50 de ani, se trezește în tine respectul căpătat acasă. A fost mai greu la început, apoi ieșeam împreună la băute. Am trăit în acești trei ani o perioadă pe care am ocolit-o în tinerețe. Așa că m-am dat cu trenul cu bilet redus, am chiulit, am copiat, am trăit ca un student. M-aș fi ofticat dacă nu făceam și asta în viață. A fost un cumul de energie fantastic. Uite, de-aia merge treaba și la vârsta mea! Pentru că mă joc, fac totul fără încrâncenare, din plăcere. Ce să-mi mai demonstrez la 61 de ani? Nu mai am ce. Din acest motiv lucrez ușor, liniștit. Și, ca să lămurim cu teatrul, îți mai spun că mi-am dat licența la un an după ce am terminat, aidcă prin 2011. Am amânat pentru că, între timp, fusesem ofertat să cânt în deschidere la Bob Dylan. Era concertul vieții mele, m-am pregătit bine. Apoi, m-am luat cu alte spectacole, îmi reluasem viața mea obișnuită. Până când m-au abordat iar fetele mele: <Tati, mai dăm și noi licența aia?>. Am dat examen, l-am luat, apoi m-am înscris la Master. Am intrat tot la buget. A mers așa până într-o zi, când am avut o discuție cu mine însumi. La ce bun atâtea diplome? Ce să mai fac? Doctoratul? Mă numeau ăștia doctor, doctorul Alifantis! Îți dai seama? Nu mi-ar fi plăcut, așa că am renunțat și la Master.

Ce mesaj aveți pentru tinerii care vă admiră?

Să fie ei înșiși. Să-și gestioneze viața cu înțelepciune și cumpătare. Să lase răutățile și înverșunările deoparte. Eu, cel puțin, mi-am propus să nu mă mai las influențat de lucrurile rele din jur. Am decis ca timpul liber să mi-l petrec doar cu oaemnii cu care îmi face plăcere să mă văd. Așa că, între Crăciun și Anul Nou, bag tot universul meu într-o strecurătoare, iar apoi îi micșorez găurile. De la an la an, le fac tot mai mici.

••• interviu apărut și în Evenimentul Zilei •••

Întâlnirea cu Nichita Stănescu

Alifantis a avut privilegiul de a-l cunoaște bine pe Nichita Stănescu, „îngerul blond al poeziei românești”: „Aveam deja câteva piese pe versurile lui și, când ne-am întâlnit prima oară, la ziua actorului Florin Zamfirescu, i-am aflat părerea pe viu. E clar că i-au plăcut, dar am simțit că n-a fost ceva total. Un artist dibuiește asta. Implantată adânc în sufletul lui Nichita era muzica lui Augustin Frățilă, tot pe versuri stănesciene. Oricum, a fost o întâmplare fericită că am scos un album pe versurile lui Nichita”.

Mai scoate o carte! Și un album

După „scrisori nedesfăcute”, o colecție de poeme extrem de intime, Nicu Alifantis pregătește o nouă carte. „Va cuprinde texte scrise de mine în ultimii ani și o voi lansa în această toamnă, la Gaudeamus. De asemenea, lucrez la un nou album, care va cuprinde piese pe versurile lui Leonid Dimov, unul dintre poeții mei favoriți. Îmi plac mai mulți, cum ar fi Vasile Voiculescu, doar că nu-i pot pune pe toți pe muzică. Îi iubesc prea mult, poate din acest motiv nu pot”, ne-a dezvăluit cel poreclit Elifantis.

Nu cântă în campanii electorale

Nicu Alifantis e ferm atunci când vine vorba de implicarea artiștilor în campaniile electorale. Implicare contra-cost, binențeles: „Partidele n-au fost prea interesate de muzica mea. Și dacă aș fi primit propuneri, le-aș fi refuzat. N-am făcut compromisuri, mi-am respectat întotdeauna principiile. Artistul nu trebuie să trăiască din patru în patru ani”.

Alifantis // foto: Răzvan Voiculescu

Alifantis, la foc automat
–   S-a născut pe 31 mai 1954, la Brăila
–   Este poreclit Elifantis
–   Colecționează instrumente muzicale și elefanți
–   În 1997, a suferit un infarct
–   Bea cafea decofeinizată și fumează țigări slim
–   A compus muzica pentru 118 piese de teatru
–   Poartă pălării de Panama
–   Cântă și compune muzică de 42 de ani