Contact
POVEȘTI

Dialog cu Ioan Aurel Pop: România, încotro? / PRIMA PARTE

Dialog cu Ioan Aurel Pop: România, încotro? / PRIMA PARTE

Interviul cu academicianul Ioan Aurel Pop, scriitor, istoric și rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, este, de fapt, o oglindă fină în cristalul căreia infirmitățile, bubele și mucegaiurile societății românești se dilată înfricoșător. Tabloul vieții noastre, agățat pe un perete discret al Europei actuale, slăbite de politici neinspirate, se leagănă aiurit și nici o mână sigură nu se găsește să-l așeze în lumină, să-i dezvăluie frumusețile și personalitatea. Dialogul cu profesorul Ioan Aurel Pop este un document al unei epoci grăbite, un act nefardat, dur, ca orice adevăr.

  • Oameni De Poveste: Care sunt deficiențele sistemului românesc de învățământ, cu precădere ale celui universitar? Care sunt problemele cel mai des întâlnite în activitatea profesională de zi cu zi a rectorului Ioan Aurel Pop?
  • 14-15-ioan-aurel-pop-foto-1Ioan Aurel Pop: Sistemul nostru de învățământ suferă de decenii întregi, mai întâi în urma dictaturii comuniste, iar apoi din cauza degringoladei de după 1989, când toată lumea a făcut „reforme” fără cap și coadă, în ritm prea alert, fără să aibă răbdarea de a le vedea urmările. Învățământul preuniversitar nu reușește un lucru elementar, anume să școlarizeze toți copiii, după cum prevedea până și legea instrucțiunii a lui Alexandru Ioan Cuza, din 1864, care stabilea că învățământul primar, de patru clase, era obligatoriu și gratuit. De aceea, gradul de analfabetism în România a ajuns la niveluri îngrijorătoare. O a doua deficiență este instabilitatea planurilor de învățământ și a programelor școlare. Nimeni nu mai știe ce și cum învață, se scot și se introduc materii peste noapte, se elimină discipline consacrate de la Renaștere încoace, în favoarea a fel de fel de improvizații. Se confundă anumite conținuturi absolut necesare azi în educație (drepturile copilului, cunoștințe de sănătate, cunoștințe antreprenoriale, elemente juridice, reguli de circulație rutieră, apărarea contra incendiilor etc.) cu disciplinele școlare. Aud că se introduce la clasa a XI-a materia numită Educație juridică. Fals și greșit! Ca să facem asta, trebuie sa scoatem o oră de română, ori de istorie, ori de geografie și să predăm două semestre elevilor despre legislație, să le dăm câte cel puțin două note pe semestru, să încheiem medii ale unor astfel de „materii” etc. Prin urmare, disciplinele vechi, în care încap oricând conținuturi noi, sunt mutilate, reduse, în favoarea unor pseudo-discipline, care sunt, în fapt, seturi de cunoștințe, utile de predat la dirigenție sau drept capitole în alte materii. O a treia carență, este supraîncărcarea materiei. Copiii noștri învață multe și de toate, de-a valma, fără discernământ. Programele de matematică, fizică, chimie, biologie, dar și cele de științe sociale sunt excesive. În majoritatea claselor, înțeleg materia doar 5-10% dintre elevi, restul sunt pierduți pentru instruire. Las deoparte celelalte carențe, ca lipsa personalului calificat, salarizarea dezastruoasă, fuga specialiștilor buni de învățământ, dotările slabe în școli, lipsa de igienă în școlile rurale, abandonul școlar la țară, neputința de a-i trimite la școli bune pe elevii din mediul rural, pierderea de „creiere” supradotate etc. Adevărul este că am ajuns să lucrăm cu profesori slabi și mediocri, ceea ce ne determină să scoatem generații de absolvenți slabi și mediocri. Pentru viitorul acestei nații, faptul e catastrofal! În plus, la noi copiii nu merg cu plăcere la școală, ceea ce arată carențe grave ale întregului sistem. Educația în secolul al XXI-lea nu se mai face cu bățul, nici cu amenințări, ci cu pasiune și încredere. E drept că nu se face nici cu imixtiunea neprincipială a părinților sus-puși, care cred că știu mai bine cum se face instruirea și care îi pun la punct pe învățători și profesori, desconsiderându-i. Nici în ceea ce privește școala superioară, nu stăm mai bine! De la „fabricile de diplome”, prezente la tot pasul, până la tezele de doctorat plagiate ale demnitarilor, avem de toate și în universități. Cel mai grav lucru în școala superioară românească este, cred, lipsa de încurajare și de recunoaștere a calității, competiției și performanței. Domnește un egalitarism periculos, care nu era așa nici măcar în regimul comunist. Universitățile sunt egale, indiferent că au 50 000 de studenți sau 1000 de studenți, indiferent că se situează pe locul 500 sau pe locul 20 000 în lume, indiferent că au savanți cu articole publicate în revista „Nature” sau numai în ziare județene. Ba, cele performante sunt câteodată lăsate deoparte la rectificările de buget, pe motiv că „au bani”, ca să fie „ajutate” universități slabe, fără nicio perspectivă, în acord cu un principiu colectivist păgubos. Legată de acest egalitarism este finanțarea defectuoasă, pe student-echivalent și nu pe criterii de calitate. Ca urmare, universitățile fug după studenți, nu după profesori și cercetători de marcă. Sunt în România circa 100 de universități. Multe sau puține, asta e altă problemă! Să luăm cele circa 50 de universități de stat. Toate sunt la fel, în loc să fie ierarhizate. Prin ierarhizare, eu înțeleg împărțirea lor, în categorii, după capacități: unele care să ofere numai pregătire la nivel licență; altele la nivel licență și masterat, iar altele, de înaltă performanță, la nivel licență, masterat și doctorat. Cele de nivel licență ar trebui sa fie de interes local și să fie susținute financiar de consiliile locale și județene; cele mijlocii ar trebui sa fie de nivel regional, susținute de regiunile de dezvoltare și numai cele naționale să fie alimentate de la buget. După ierarhizare, am avea nevoie de clasificare. Este absolut necesar să știm periodic cu cine lucrăm, care sunt cele mai bune universități și de ce. De exemplu, în funcție de 5 criterii mari, să știm care sunt primele cinci universități, în ordine, pe fiecare domeniu și care sunt primele universități, indiferent de domeniu, în România. Noi știm, firește, care sunt, dar faptul nu este oficial. Dacă examinăm ranking-urile (clasamentele) internaționale recunoscute din ultimii 5 ani, constatăm că în acestea intră întotdeauna doar 4-5 universități românești: Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (UBB), Universitatea din București, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Universitatea de Vest din Timișoara, Universitatea Politehnica din București. Iar finanțările ar trebui făcute, firește, în funcție de aceste criterii de calitate.Rectorul UBB se confruntă zilnic cu problemele cele mai complicate, mai variate, mai neașteptate. Nu se plictisește niciodată! De la chestiuni curente, legate de studenți și profesori, de personalul auxiliar, de clădiri și de dotări, de plăți și de bani, de burse și de salarii, de reparații etc., până la congrese și conferințe științifice, la implicarea în viața Cetății, la reprezentare internă și internațională, la primiri de ambasadori și de alte delegații străine etc., nimic nu-l ocolește pe rector. La Cluj sunt 10 universități, dintre care 6 de stat (acestea formează un consorțiu) și aproape 100 000 de studenți de toate categoriile, la o populație totală de 400 000 de locuitori. Fiecare al patrulea clujean este student! Ce poate fi mai frumos! Universitățile sunt brand-ul Clujului, iar UBB, cu cei 42 000 de studenți, este azi cea mai veche, mai mare și, din varii puncte de vedere, cea mai performată universitate a României. Provocările pentru rector sunt, de aceea, extraordinare. Eu sunt primul rector din istoria instituției – fondate în 1581 – ales de toți dascălii și de reprezentanții studenților (aproape 2000 de votanți), ceea ce presupune o mare îndatorire. A fi rectorul UBB nu este o funcție de onoare, ci una de mare responsabilitate. Rectorul este primul slujitor al comunității magiștrilor și discipolilor, iar dacă nu reușește să fie, e mai bine să renunțe la funcție.
  • Primește Educația atenția cuvenită din partea decidenților politici?
  • Nici pe departe, și asta se cunoaște de către toată lumea! Educația este, pentru majoritatea decidenților politici, o anexă supărătoare și o apăsare la buget. Decidenții politici la noi nu sunt oameni de stat! Ei se gândesc la sine și la momentul actual, la clipa de față, la realegerea lor și la plasarea în locuri călduțe, nu la generațiile care vor veni, nu la binele general, nu la prosperitatea acestei țări. Ca urmare, cei mai buni absolvenți nici nu se gândesc să fie profesori, iar dacă au alte oferte (și au!) fug de școală ca de sărăcie.
  • S-au operat, în 27 de ani, zeci de modificări în domeniul educației. Cum se face că nici până în momentul de față nu există un plan-cadru pe termen mediu și lung pe care să se bazeze unitățile de învățământ?
  • Tocmai din motivele arătate mai sus! Oamenii de stat fac strategii și nu tactici. Planurile-cadru pe termen lung țin de viața generațiilor viitoare, nu de clipa scurtă de față. Noi facem felurite planuri, dar mărunte și fără perspectivă, nu așteptăm însă să le vedem nici acestora urmările, că facem altele și altele. Ca să reușim, ne-ar trebui un plan pe 10-20 de ani, care să nu fie modificat de fiecare guvern care se perindă și care să-și arate roadele. Cum să facem asta, dacă schimbăm miniștrii educației ca piesele pe tabla de șah, dacă avem câte trei miniștri pe an, care, aproape toți, șterg cu buretele ceea ce a început antecesorul și o iau de la capăt. Parcă suntem supuși blestemului lui Sisif!
  • Numărul studenților a scăzut aproape la jumătate în mai puțin de zece ani. Care credeți că ar fi cauzele acestui fenomen îngrijorător?
  • ioan-aurel-pop--revistasinteza.roCauzele scăderii numărului de studenți sunt mai multe. Mai întâi, a scăzut populația generală a României, pe de o parte, fiindcă se nasc tot mai puțini copii, pe de alta, fiindcă pleacă mulți români tineri să lucreze și să trăiască în alte țări. În al doilea rând, de câțiva ani – ceea ce este bine! – bacalaureatul nu se mai poate lua foarte ușor. Am ajuns să obțină bacalaureatul cam 50-60% dintre absolvenții unei promoții. Asta arată, însă, și altceva, foarte grav: cât de slab sunt pregătiți elevii de liceu! Cum să avem în România licee în care niciun absolvent să nu ia examenul maturității? Cum să avem elevi de clasa a XII-a care să nu poată citi cursiv, care să nu poată să scrie corect românește, care să nu știe lucruri elementare de cultură generală, care să nu fi citit integral o carte? A scăzut numărul studenților și pentru că s-a mai tăiat din avântul unor „fabrici de diplome”, unor universități private, care scoteau absolvenți pe bandă rulantă. În fine, spectacolul sinistru din media românească, în care sunt popularizați indivizi fără nicio școală și fără cultură, ajunși milionari, ajunși senatori și parlamentari europeni, încurajează ocolirea studiilor superioare. Cu șefi de stat care au afirmat că detestă școala, cu prim-miniștri și miniștri plagiatori, cu lideri de opinie agramați și cu „celebrități” care ascultă numai manele, cum să ne crească numărul de studenți?!
  • Cum ați caracteriza studentul român din prezent? Ce-l definește și ce ar trebui să-l definească?
  • Studentul român de azi are, natural, ceva din eternul vieții de student și nu este nici mai slab și nici mai bun decât studenții de oricând și de pretutindeni. E drept că, influențați de nivelul studenților din anii comunismului (de după „obsedantul deceniu”), când selecția se făcea „la sânge”, tindem să spunem că studenții nu mai sunt ca odinioară. Eu constat că proporția studenților buni și interesați de învățătură este la fel de mare, doar că avem o masă de studenți mai slabă, mai superficială, mai puțin studioasă. Mulți vin la universitate ca să aibă o diplomă sau ca să facă voia părinților, alții vin fiindcă le plătesc părinții studiile etc. Studentul de azi nu mai este ca acela de demult, din mai multe motive. Mai întâi, el este bombardat cu stimuli din toate părțile, de la internet până la droguri. În al doilea rând, i se spune mereu (greșit!) să nu-și folosească memoria, fiindcă memorarea ar fi un lucru de rușine. Atrag atenția că memoria este, cred eu, o componentă fundamentală a inteligenței umane și că, fără memorare, „computerul” suprem, care este creierul omenesc, nu poate funcționa. Ca să se poată defini prin inovare, creativitate și spirit de competiție, studentul actual ar trebui să fie foarte instruit, or instruirea este lăsată în plan secund, în favoarea informării de moment, după surse discutabile, în favoarea „trăirii clipei”, ceea ce este păgubos.
  • Ce măsuri credeți că ar trebui implementate pentru o mai bună funcționare a sistemului de învățământ? Există soluții în contextul actual sau ar trebui reformat întreg sistemul?
  • Firește, soluții de redresare există întotdeauna. Orice elev ar trebui să fie obligat să meargă la școală, așa cum prevede legea, iar pentru asta ar trebui să se ajungă până la pedepsirea părinților, a tutorilor etc. Lipsa de educație creează monștri! Ar trebui simplificate planurile de învățământ, care să cuprindă doar materiile consacrate de experiența umană, dar cu multe conținuturi din programele analitice primenite mereu. Mai bine puțin și sigur sau bine însușit, decât mult și nereceptat. În învățământul de masă nu este bun principiul: „Dacă cinci din clasă înțeleg, este perfect; restul să facă meditații ori să rămână de căruță!” Se mai aud și astfel de remarci. Disciplinele ar trebui să aibă minim câte două ore pe săptămână, pentru ca predarea, ascultarea și notarea să fie bine făcute. Disciplinele cu o oră pe săptămână sunt de prisos, nu fac decât să întregească normele unor profesori, fără ca elevii se aibă de câștigat. În al treilea rând, latura de discipline sociale și umaniste trebuie întărită. Nu putem pregăti oameni-mecanisme sau oameni-roboți pentru mileniul trei. De exemplu, la limba și literatura română, la latină, la limbi străine, la istorie, la filozofie, la geografie se învață locul ființei umane și al colectivităților umane pe acest pământ și în România. Este o imensă rușine să nu-i mai învățăm pe români de ce sunt români și nu chinezi, de ce locuiesc la Dunăre, la Carpați și la Nistru și nu în nordul Africii, de ce doinesc și horesc, de ce au doruri, de ce spațiul lor este „mioritic” sau de ce este anumit „picior de plai” și „gură de rai”! Este o imensă carență să nu mai știe tinerii cine a fost Publius Ovidius Naso sau Seneca sau Hegel, ce este un sonet sau un rondel, ce este stilul bizantin sau cum arată o fereastră gotică! Ne mișcăm prin lume cu laptopurile și tabletele noastre, vânăm pokemoni, dar nu mai știm pe ce lume trăim, nici dacă Shakespeare a fost muzician ori dacă Beethoven a fost dramaturg. I-am întrebat recent pe unii dintre studenții mei dacă nu sunt redundant la curs, dacă nu le spun chestiuni știute de ei, ca să pot complica un pic discursul. Răspunsul a fost dezarmant: „Ziceți înainte, dom’ profesor, fiindcă orice ne spuneți este pentru noi necunoscut!” Pentru învățământul superior v-am spus deja: ierarhizarea și clasificarea universităților; finanțarea lor în funcție de performanță; accentul pus pe cercetarea științifică și pe creativitate; acordarea a 6-10% din PIB școlii etc. Șase la sută din PIB dați acum școlii ar însemna o investiție care ar spori de zece ori cel puțin în zece ani! Zece la sută din PIB dați școlii, dar bine gospodăriți, ne-ar ajuta și pe noi să visăm la nivelul Finlandei…
  • Care este, din punct de vedere educațional, portretul general al românului?
  • ioanaurelpop-istoria_adevarul_si_miturileEu nu cred în caracterizarea generală a popoarelor și nici în „psihologia” lor. Dar sunt încercări meritorii în cercetarea universală și românească în acest sens. Cea mai bună și mai recentă – care ne privește direct – aparține profesorului și cercetătorului clujean, prorector al UBB, Daniel David. Dar nici aici, profilul psihologic al popoarelor nu este absolutizat. Dacă este să vorbim de un profil general al românilor sub aspect educațional, atunci trebuie să remarcăm dinamica acestuia, modificarea sa în timp. Era o vreme când proverbul „Ai carte, ai parte!” se aplica aproape ad litteram, în sensul convingerii generalizate că fără școală nu se poate obține nimic de la viață. Chiar și generația mea a fost obsedată de acest adevăr. Azi, aplecarea spre școală este mult mai laxă, fiindcă părinții nu mai au convingerea nevoii de educație înaltă, eficientă și de calitate, spre a le reuși odraslele în viață. Așa că românul de azi, în medie, este mediocru educat și instruit. Nu numai că nu are cunoștințele necesare din domeniul culturii generale, dar nu mai știe bunele maniere, nu știe să se îmbrace, să țină tacâmurile la masă, să păstreze curățenia în casă și pe stradă, să salute o femeie, să întindă sau nu mâna, după caz etc. Deocamdată, aș zice, din acest punct de vedere, băltim în mediocritate și nepăsare, după principiul rizibil „Merge și așa”!
  • Sunt instituțiile educaționale de la noi dependente de politic?
  • Sunt, în măsură considerabilă, dar nu numai cele de la noi. Din moment ce partidele politice formează parlamentele și guvernele, iar acestea dau legi și le aplică, este clar că instituțiile de stat (cel puțin) depind de factorul politic, de culoarea celor de la putere. Evident, în țările democratice – cum ne pretindem și noi – dependența aceasta nu este directă, ci mediată, dar se poate observa ușor de către cunoscători. Chestiunea gravă este compromiterea instituțiilor noastre publice, începând cu cele politice, în care lumea nu mai are încredere. Ca urmare, poporul nu mai așteaptă binele de la partide, de la parlament și de la guvern, ceea ce este foarte grav.
  • Formulați, vă rog, o scurtă caracterizare a istoriei României de după 1989.
  • Istoria României de după 1989 a fost o speranță continuă de mai bine, pe fondul unei crize interne și internaționale care nu se mai termină! S-au derulat procese democratice importante, în paralel cu inechități crase, cu hoții de neimaginat și cu minciuni planificate. A fost peste un sfert de deceniu așa de alert și de contradictoriu, încât e greu de înțeles ceva clar și precis. E drept – spun istoricii de meserie – că istoria are nevoie de perspectiva trecerii timpului spre a putea fi înțeleasă. Așa că mai avem de așteptat! Numai să nu ni se aplece de atâta așteptat!
  • Cum a influențat perioada comunistă peisajul cultural al României – în special domeniul istoriei – și ce efecte mai pot fi observate astăzi?
  • Perioada comunistă, cu o durată de peste patru decenii, nu este unitară și uniformă, cum cred unii azi. Am avut întâi instaurarea regimului, care a durat din 1945 până în 1948. Am avut apoi perioada stalinistă (1948-1962), cu „dictatura proletariatului”, cu „internaționalismul proletar”, cu odioase crime, comise cu sânge rece la Canal, în închisori și în alte locuri. În literatură, epoca aceasta se cheamă „obsedantul deceniu”. Urmează perioada dezghețului, a unui fel de comunism românesc cu față umană, în vremea căreia s-a revenit la anumite valori (bine alese) naționale românești (1964-1974). În fine, ultimii 15 ani (1975-1989) au fost ai comunismului dur naționalist, când ne-am înfundat în lipsuri și nevoi, dar am continuat să clamăm „marile victorii”, să preamărim „geniul Carpaților” și să ne izolăm de lume. Cultura a fost obligată să se adapteze ideologiei comuniste, în toate ipostazele sale și a oscilat între promovarea clasicilor marxism-leninismului și a valorilor „marelui vecin de la Răsărit”, pe de o parte, și a traducerilor din Kafka, Hemingway, Faulkner sau Ionesco, a filmelor cu Bette Davis și Humphrey Bogart etc., pe de altă parte. Nici tratarea istoriei noastre nu a făcut excepție de la aceste extreme. În „deceniul obsedant” aproape că nu existam pe lume, copleșiți de Rusia și de Uniunea Sovietică; se promova „internaționalismul proletar”, se preda doar limba rusă ca limbă străină, scriitorii mari erau scoși din programe, personalitățile istorice erau obturate, dinastia străină ștearsă de pe fața pământului, România Mare declarată „imperialistă”, formată „din petice” smulse popoarelor din jur, Eminescu șovin și naționalist, poezia „Doină” interzisă etc. În anii ce au urmat, cam între 1960-1965 și 1975, se ajunsese la un oarecare echilibru, în sensul că adevăratele valori istorice românești erau reintroduse în circuit, anumite tradiții interbelice reluate, autorii mari fiind studiați și republicați aproape toți. În fine, un nou mare dezechilibru a urmat ulterior, spre finele anilor 1970, când românii erau totul pe lume, cu un trecut alb și imaculat, pășind din glorie în glorie, spre „unitate, permanență și continuitate”, în frunte cu „încercatul partid comunist”, condus de „geniul Carpaților” și de „savanta de renume mondial”. În această perioadă, spre sfârșitul ei, au reînviat, în forme destul de agresive, dacismul cu tracomania, autohtonismul cel mai vulgar sau protocronismul primitiv. Noroc că oamenii serioși au rezistat și că aceste „teorii” nu au putut pătrunde în școli și universități. Evident, aceste avataruri au urmări până astăzi și acestea sunt ușor de remarcat. Imediat după 1989, sătui de „slava eternă a României” și a „dinastiei roșii”, de trecutul fulminant, românii de rând au receptat avizi „istoriile” contrare, în care eram prezentați drept homunculi diformi, crescuți în spirit gregar, masă gelatinoasă fără personalitate, fără istorie, cu o limbă bună numai de înjurături, cu un trecut rușinos și laș etc. Ni s-a mai spus și că întreaga istorie românească este plină de mituri naționaliste, alcătuite nu doar de istoricii comuniști, ci chiar de către cei mai mari istorici români, de la cronicari la Școala Ardeleană și de la Nicolae Bălcescu la Nicolae Iorga. În fața acestei avalanșe de injurii nemeritate, au prins glas din nou protocroniștii, daciștii, românofilii cei eterni ca timpul, care-i declară pe traci drept cei mai avansați, drept creștini înainte de Hristos, vorbitori de latină (pe care ar fi luat-o romanii de la daci!!!) etc. Pentru aceștia, culturi enigmatice și discutabile, documente apocrife clare, contrafaceri medievale și moderne devin creații ale geniului românesc, nerecunoscute de istoricii de meserie, care ar fi devenit parte a unui complot universal antiromânesc. Astfel, istoria reală, „așa cum a fost” – total nespectaculară – deși este mereu scrisă și rescrisă de către specialiști, rămâne în umbră față de aceste elucubrații care se mișcă între cele două extreme: fie nu am fost nimic în istorie, fie am fost totul! Or, discursul despre trecut (istoriografia) – care nu se suprapune niciodată perfect peste realitatea trecută – trebuie lăsat pe seama istoricilor. Amatorii sau istoricii care nu se apropie de surse se pot, firește, pronunța în legătură cu cele care au fost, dar trebuie mereu precizat că o fac la modul diletant, sub formă de opinii personale, de eseuri, de imagini artistice etc. Altminteri, publicul rămâne cantonat într-o gravă confuzie de planuri.
  • Care a fost/este, din punct de vedere istoric, cea mai mare slăbiciune a poporului român? Dar cea mai vizibilă calitate?
  • E greu se spus! O mare slăbiciune a fost, cred, delăsarea (defetismul, ideea că la noi merge și așa). Această slăbiciune ne-a făcut să pierdem mult în competiția cu alte popoare. Cea mai vizibilă calitate a fost, cred, un anumit echilibru în viață, care a îmbrăcat și forme fataliste, dar și o putere și o știință de a oscila între politica de rezistență și cea de conciliere. Cu alte cuvinte, am știut când să luptăm și când să tratăm, să negociem ori să pertractăm (cum s-ar zice în Ardeal). Noi nu ne-am apărat „glia” până la sinucidere, ca unii vecini, dar nici nu ne-am lăsat distruși complet fără să luptăm. Țara sau „moșia” a viețuit și a supraviețuit bine câtă vreme țăranii și boierii au avut ce apăra. Adică atât cât au avut în proprietate moșiile lor mici, care formau moșia cea mare, Țara. Apoi, rămași fără moșii, țăranii s-au ticăloșit, dar nu într-atât încât să piardă speranța și să-și ia lumea în cap. Românii nu și-au părăsit țara (țările) până recent, convinși – cum se zicea pe vremuri la Radio Europa Liberă – că „locul românilor este în România”.
  • Mai sunt șanse (în viitorul apropiat) ca România să fie condusă de un rege/regină?
  • Nu cred că sunt, în acest moment, șanse prea mari, dar cine știe? Cum vedeți, Casa Regală a României nici nu are în acest moment un moștenitor tânăr și viguros, în care poporul român să-și poată pune speranța. Pe de altă parte, dacă prestația clasei politice românești va continua în direcția actuală lamentabilă, opinia publică românească se poate schimba destul de ușor. Monarhia modernă românească (inaugurată la 1866, pe baza tradiției noastre monarhice din secolele medievale) a fost, cu excepția domniei lui Carol al II-lea, un important factor de stabilitate.
  • Ce părere aveți despre „moda” tezelor de doctorat plagiate? Politicienii au dat tonul, iar anumiți profesori le-au cântat în strune, ajutându-i să comită culpe morale cu repetiție. Cum poate fi extirpat acest fenomen penibil?
  • Această „modă” – cum o numiți – este, de fapt o catastrofă pentru prestigiul științei românești și al universităților din această țară. Este drept că, după adoptarea modelului Bologna, doctoratul s-a redus la trei ani și a devenit, dintr-o formă supremă de consacrare pe tărâmul cercetării, o formă de studenție, ultima etapă a studenției. Dar de aici și până la necinste și impostură este o distanță imensă. La noi, această pecingine a escaladat mult, pentru că nu s-au luat măsuri la timp. Soluția este simplă: trebuie să poată acorda doctorate doar acele universități capabile să facă acest lucru, iar conducători de doctorat trebuie să fie doar marile personalități ale științei, culturii, artei etc. De asemenea, conducătorii de doctorat trebuie responsabilizați alături de autorii tezelor pentru corectitudinea acestor lucrări, iar lucrările trebuie verificate prim mijloace clasice și moderne, dintre care nu trebuie excluse nici soft-urile antiplagiat. Pedepsele pentru plagiat se cuvine să fie, însă, exemplare. Este cea mai bună metodă de descurajare, pentru că, din păcate, munca de convingere nu merge la noi. Politicienii plagiatori ar trebui să primească chiar pedepse mai mari, fiindcă abaterea lor de la principiile de etică este mai mare.
  • Există – în domeniul educației – o tendință de supunere oarbă față de directivele Uniunii Europene care afectează identitatea națională a României. S-a inițiat, la un moment dat, acțiunea de diminuare a numărului orelor de istorie în școli, numărul orelor de limba română, de limba latină etc. Cum comentați?
  • interviu-evzDin păcate, între defectele noastre mai este unul, numit slugărnicie. Am fost mereu, de-a lungul timpului, supuși altora și ne-am obișnuit, poate, cu acest statut de ascultare și când trebuie și când nu trebuie. Noi am urmat de multe ori orbește directivele europene privind globalizarea, discriminarea pozitivă, drepturile minorităților etc. și ne-am tot umilit, cu speranța că va remarca cineva, dar asta nu ne va răsplăti cumva, făcându-ne europeni deplini. Azi, ce vedem pe scena europeană? Vedem cum se afirmă plenar vechile orgolii naționale, vechile idei de suveranitate națională, egoismele etnice, cum renaște ura față de străini, cum înfloresc prejudecățile etno-lingvistice etc. Iar noi, defazați ca mai întotdeauna, vrem să „modernizăm” școala românească renunțând la anumite ore de română, de istorie, de latină etc. Ca să obținem ce? Nu putem obține astfel decât incultură, prostie, spirite gregare, ușor de manipulat. Cel mai bine se poate învăța ce înseamnă Europa de la orele de istorie, tot de la istorie se poate învăța ce înseamnă să fii român în Europa, alături de francezi, de germani ori de polonezi. Românii nu se pot integra bine în Europa nu fiindcă nu ar fi destul de europeni, ci pentru că nu știu să mai fie români, pentru că nu mai vin cu modelul lor de civilizație, pentru că imită și ascultă, mereu supuși, de alții. Europa este formată din identități naționale, iar popoarele importante din Europa (cele care sunt luate în seamă și respectate) au identități puternice, bine afirmate și cunoscute de toți.
  • Există, de asemenea, o orientare europeană de aliniere la un anumit standard, de uniformizare, de comunizare a individului – prin educație. Cum percepeți acest aspect îngrijorător?
  • Această orientare – cel puțin pentru moment – cred că a dat greș. Am participat și eu la elaborarea unui așa-numit manual unic de cetățenie europeană. Nu a ieșit nimic! Cred că metodele nu sunt bune, nu avem o metodologie general acceptată, nu știm încă nici ce vrem exact sau ne imaginăm că elevii sunt din plastilină și că le putem da ce forme vrem. Pe de altă parte, eu cred că diversitatea este o mare bogăție, care trebuie perpetuată, îmbogățită și stimulată. Uniformizări forțate au aplicat doar regimurile totalitare și nu au reușit să creeze decât monștri. Cred că ideile generale europene se pot promova prin educație, dar cu condiția menținerii echilibrului dintre specificul local (național) și cel european.
  • Se pune, în școlile noastre, prea mult accentul pe memorie/memorare în detrimentul imaginației, al creativității. Care ar fi formula potrivită?
  • Și aici, în acest domeniu, trăim un paradox! Pe de o parte memorăm chestiuni inutile, iar pe de alta, când ar fi de memorat totuși, ne ferim. Copilul mic din clasele elementare, până ajunge la vârsta majoratului, are nevoie stringentă de exersarea memoriei și de acumulare de cunoștințe. Altminteri mintea sa intră în letargie sau ajunge să fie preocupată de chestiuni inutile sau chiar primejdioase. Învățatul pe de rost al unor versuri, la română, la limbi străine sau chiar la latină, folosirea uneori a mnemotehnicii, reținerea succesiunii cronologice a erelor istorice și a curentelor culturale etc. aveau rostul lor profund. Un tânăr cercetător, ca să poată inova într-un domeniu, trebuie să aibă o zestre de cunoștințe în propriul cap, care e cel mai bun computer din lume. A ne sprijini doar pe bazele de date, a căuta veșnic pe Google sau în alte locuri este ca și cum am fi infirmi. Firește, nu trebuie să ne oprim la memorare, dar adesea noi facem, în școlile noastre, chiar asta. Și mai facem ceva: nici nu memorăm și nici nu cultivăm imaginația și creativitatea! Atunci de unde să iasă creații valoroase, invenții, inovații etc.? Formula potrivită ar fi iarăși un echilibru între memorare și imaginație, dar echilibrul este foarte greu de atins. Sunt mai fascinante extremele, care nu conduc mereu spre alte extreme și, până la urmă, spre nimic bun.
  • Care este, din punctul dumneavoastră de vedere, profilul cultural al României?
  • Este greu de spus în câteva cuvinte. Dintr-un punct de vedere, românii sunt un popor paradoxal: prin originea romană, prin nume, prin limba romanică și prin forma de creștinare sunt occidentali, adică se revendică dinspre civilizația și cultura de succes din lumea de azi, pe când prin religie (confesiune), prin ritul bisericesc, prin limba bisericii, culturii și cancelariei medievale, prin alfabetul chirilic (folosit până nu demult), prin anumite aspecte de mentalitate balcanică etc. sunt mai aproape de lumea Răsăritului european. Acest lucru nu ar trebui să fie neapărat un handicap, ci ar putea fi un mare avantaj, fiindcă românii ar fi în postura de punte de legătură între cele două jumătăți ale continentului nostru. Din păcate, nu știu să fie o astfel de punte, o astfel de sinteză. Astfel, sub aspect cultural, România este o țară latină, legată de civilizațiile mediteraneene, o țară care a traversat toate marile curente culturale ale Europei, de la Evul Mediu și Renaștere până la romantism, pozitivism, simbolism etc., dar cu mari decalaje și cu mari complexe. Până la începutul epocii moderne, românii au mizat (mai mult din cauza geografiei decât din cauza istoriei) pe civilizația bizantino-slavă, care le-a marcat profund destinul, iar acest lucru se vede până azi. Numai că această civilizație – în special după căderea Constantinopolului sub musulmani în 1453 – a intrat în declin și nu a mai putut concura cu civilizația concurențială, individualistă și eficientă a Occidentului. Aceasta din urmă a învins nu doar în Europa, ci și în lume, iar noi am fost secole la rând pe picior greșit. Când ne-am dat seama, am luat măsuri de sincronizare cu Occidentul, dar era târziu, handicapul era destul de mare, nu doar în raport cu marile puteri apusene, ci și cu vecinii polonezi, unguri, cehi, slovaci, croați, sloveni, care fuseseră de la început (deși puțin excentrici și ei sub aspect geografic), prin forța destinului, pe calea cea bună. Ceea ce v-am spus aici ca istoric nu justifică însă în totalitate marile noastre întârzieri, sincopele noastre, letargia, visarea, delăsarea …
  • Sunteți profesor de-o viață. Este respectată așa cum se cuvine această meserie în țara noastră?
  • Meseria de profesor nu a fost niciodată o mare fericire pentru toți! Grecii antici aveau o zicere edificatoare în acest sens: „Pe cei pe care i-au urât, zeii i-au făcut profesori!”. Dascălii au fost cam chinuiți și disprețuiți în toate societățile și, în orice caz, prost plătiți. Liderii politici, în general, s-au uitat de sus la profesori, fie din complexe de inferioritate bine camuflate, fie din dispreț sincer pentru o muncă pe care nu o înțelegeau și care nu producea nimic măsurabil și nici obiecte palpabile. Natural, în epoca de prosperitate a științei, când marile invenții își dădeau măsura valorii, mulți dintre profesori au dobândit statute și roluri impresionante. Eu cred, însă, că nu este „alta mai de folos zăbavă” pe lumea asta – cum ar fi spus cronicarul – decât a-i învăța pe alții, pe copii și pe tineri mai ales. De altminteri, Cicero spune că nici nu există lucru mai bun pentru societate de făcut decât educarea tinerilor. Profesorul bun nu predă, ci oficiază de la catedră, știind să fie și erudit, și familiar, și savant, și părinte, și confident în același timp. El nu face o meserie oarecare, ci îndeplinește o misiune încredințată de comunitate, iar de seriozitatea misiunii sale depinde tot viitorul acelei comunități. Medicii și profesorii vindecă și întrețin corpurile și mințile noastre, făcându-ne să fim și să rămânem oameni. Dacă societatea noastră i-ar fi prețuit pe dascăli cum se cuvine măcar în ultima sută de ani, am fi putut fi la nivelul unor țări respectabile din Uniunea Europeană. Așa, ne lamentăm și căutăm soluții exotice, ignorându-le pe cele simple și la îndemână. Altminteri, țara asta a noastră a avut mari dascăli și chiar apostoli și învățători ai neamului, care ne-au salvat în momentele de cumpănă, sădindu-ne încrederea necesară ca să ducem națiunea mai departe.
  • Ce salariu ar trebui să aibă un profesor pentru a putea trăi decent?
  • Pentru un trai decent, dascălul nu are nevoie numai de bani, ci și de confort spiritual, are nevoie de o îmbinare sau de o simbioză între condițiile materiale și statutul în societate, între bunăstare și respectul comunității. Un dascăl nu are de ce să fie umil, fiindcă umilința predispune la compromisuri, iar compromisurile diminuează statutul, coboară omul și meseria. Noi cam asta am făcut în ultimii ani: l-am ajutat pe dascăl să fie modest și umil, să cedeze ispitelor, să caute venituri bănești cu orice preț, ca să trăiască. Mai mult, pe mulți dascăli tineri și buni, pregătiți bine, pe banii noștri, i-am alungat pe alte meridiane, ca să aducă binele altor societăți.
  • Ce repercusiuni vor avea valurile de migrații asupra culturii europene?
  • Migrația aceasta europeană nu este o surpriză pentru istoricii de meserie, care știu bine că, de cel puțin două milenii, mișcarea populației este dinspre est și sud-est spre vest. Valurile de emigranți au provocat întotdeauna probleme, pentru că sunt greu de gestionat și pentru că societatea nu este niciodată pregătită să le facă față. Emigrația individuală sau sub forma grupurilor mici este suportabilă, fiindcă subiecții de care vorbim se încadrează destul de ușor în comunitățile primitoare și sfârșesc prin a fi asimilați. Dacă însă grupurile de nou- veniți sunt mari și dese, atunci se produce un fenomen îngrijorător și primejdios pentru stabilitatea lumii care primește: emigranții tind să trăiască exclusiv după propriile cutume și chiar să le impună grupului-gazdă, care începe treptat să intre în disoluție. Din păcate, acest proces periculos este însoțit de disfuncționalități, de conflicte, de violențe și tinde să distrugă anumite valori consacrate ale vechii populații, înlocuindu-le cu cele ale nou-veniților. Cred că în acest stadiu au ajuns anumite regiuni ale Europei. Firește că, dacă acest proces avansează, atunci se va modifica și profilul cultural al vechiului continent. Cultura europeană se bazează pe clasicismul greco-latin, imitat, reînviat și dezvoltat de Renaștere și, în oarecare măsură, de la Renaștere încoace, pe de o parte și pe creștinism (iudeo-creștinism), adaptat mereu și modernizat, de la Reformă încoace, mai ales în Europa Occidentală, pe de altă parte. Aceste valori – care au creat profilul cultural al Europei – sunt contestate azi, în urma presiunilor noilor grupuri de populație, educate în funcție de alte coordonate.

Săptămâna viitoare urmează partea a doua a acestui interviu cu Ioan Aurel Pop.

Tagged: , , , ,