Contact
POVEȘTI

Nicolae Breban: ” România e într-o criză difuză” / PARTEA A DOUA

Nicolae Breban: ” România e într-o criză difuză” / PARTEA A DOUA

Nicolae Breban spune, de cele mai multe ori, ceea ce gândește. Cuvintele țâșnesc pur și simplu în șuvoi, curg, tulburi, peste vremuri, fără să cruțe prezentul, nici viitorul închipuit al României.

Trecutul scriitorului Breban însă, trecutul povestit, dezvelește amintiri grele, îmbibate de melancolie și regrete. Acest interviu este, fără îndoială, o mărturie a unei vieți, dar și un document al unei „epoci de aur”, în care „poetesele” se prostituau intelectual, în care autori celebri se prefăceau că se tem, pentru a înghiți pe nerăsuflate „prăjiturile” comuniștilor, în care apăreau cărți în zeci de mii de exemplare și în care scriitorii umblau, prin cârciumi, cu sute de mii de lei în buzunarul de la piept.

  • Oameni de Poveste: Ce părere aveți despre proza feminină din România? Este cumva împinsă spre periferia culturală?
  • Nicolae Breban: Nu, cine s-o împingă? În România, în general, înainte de Război, s-a crezut că femeile nu pot crea un roman. Că sunt bune, poate, în forme mai scurte. Și, atunci, a apărut doamna Hortensia Papadat-Bengescu, susținută de Lovinescu. Dovadă că nici criticii nu credeau în puterea de a crea a femeii este faptul că a murit în sărăcie, în anonimat. Douăzeci, treizeci de ani, nici măcar nu s-a mai vorbit despre Hortensia Papadat-Bengescu. Nici astăzi n-are public. Dar este o mare prozatoare, alături de Rebreanu, de Sadoveanu… Femeile au fost slabe și în poezie. Înainte de generația mea au existat câteva poetese care s-au prostituat – Maria Banuș, Veronica Porumbacu și Nina Cassian. Maria avea talent, chiar și Nina. Veronica, nu. Dar au apărut, o dată cu Ileana Mălăncioiu și Ana Blandiana, poete de primă mână. În proza de acum nu cunosc nici o femeie talentată. Sau, poate, ultima să fi fost Gabriela Adameșteanu, care a scris un roman bun, a avut succes, chiar și câteva nuvele reușite a avut. Dar nu știu ce mai face acum, a dispărut de câțiva ani. În rest, Doina Ruști – și ea o bună prozatoare. În general, romanul românesc suferă deoarece critica noastră este în mare penurie, este în mare boală. A dispărut critica de întâmpinare, care era făcută de tineri inteligenți, citiți, îndrăzneți. Sau se face în interese de grup, de revistă. Critica de prestigiu a dispărut. În comunism, după plecările lui Matei Călinescu, Negoițescu și Lucian Raicu, au urcat Manolescu și Simion, care au ales să rămână în țară. Doar că, acum, Manolescu și Simion nu mai fac critică. Manolescu și-a pierdut din prestigiu, pentru că a scos o istorie a literaturii prost făcută, parțial. Toată partea de după Revoluție e prost făcută, iar cea dinainte – se vede că sunt niște cronici reluate, n-a mai recitit. Mai e un critic bun la Oradea, Ion Simuț, din generația ’80, dar și el fuge în istoria literară, scrie despre Arghezi, despre Sadoveanu… Au mai fost câțiva tineri critici lansați de Eugen Simion, care, după zece ani, s-au împiedicat: Voncu și cu Enache. Voncu (Răzvan) mi-a spus acum câțiva ani că mă admiră și că ar vrea să scrie o monografie despre mine. Au trecut câțiva ani, l-am întâlnit și, când l-am întrebat ce face, mi-a spus că a scris o sută de pagini. Eu l-am întrebat dacă a scris despre mine. Mi-a răspuns că a scris despre vin! Doar așa primea bani frumoși… Voia să-și cumpere o mașină… Iar Enache (Daniel Cristea-Enache) a fost scos de la Institutul George Călinescu – timp de șase ani n-a scris un articol, primea salariu degeaba, iar Simion l-a ținut atâta pentru că fusese prieten cu taică-su, cu Valeriu Cristea. Eh, Simion l-a dat, până la urmă, afară, iar Daniel a trecut brusc la Gabriel Liiceanu. Acum e la Liiceanu, după ce a slugărit și la Polirom. A scos câteva cărți, niște volumașe despre cum a făcut el o masă de ping-pong, prostii de-astea… Terian (Andrei Terian) – e mai bun, dar nu mai face critică. Bogdan Crețu mai e bun, face critică la mine în revistă. A scris și două volume extraordinare despre Dimitrie Cantemir, cu asta m-a cucerit. La revistele din țară sunt tot felul de critici de diferite vârste, care se laudă între ei, își laudă vecinii și fostele amante…
  • Ce părere aveți despre așa-zisa politică corectă a Europei, despre tendința aceasta de uniformizare a valorilor, de comunizare a individului?
  • Este una din formele recente de influențare a opiniei publice, o formă dogmatică. Este un nou catehism al comportamentului ideatic și social. Se vrea o nouă formă de înregimentare, care și reușește prin intermediul acestor ONG-uri. Acestea apar pe fondul anumitor crize sociale. Tot atunci se și manifestă. Este un fel de dictatură a acestor ONG-uri, cum este și GDS-ul, care, de douăzeci și ceva de ani, funcționează pe un tip de opinie dictatorial, impus. Își impun doar propriile lor valori, excluzând cu mână forte pe oricine nu este de acord cu ei. De exemplu, revista mea – Contemporanul – , pe care o conduc de 26 de ani, nu e acceptată în librăriile Humanitas, ale domnului Liiceanu. Nici cărțile semnate de mine nu sunt în librăriile lui din țară, deși acest om, când era tânăr, nepublicat, venea aici și stătea cu lacrimi în ochi și mă asculta…

viata-mea-nicolae-breban2

  • Liiceanu?
  • Da, și el, și Pleșu. În ultimul text trimis de mine de la Paris și apărut în Viața Românească, în 1988, laud o carte a lui splendidă – Epistolar-, apărută după Jurnalul de la Păltiniș. Apoi, el a început să mă înjure pe mine și pe Nichita. A făcut praf toată generația ’80, pe care Manolescu încerca s-o umfle, a ras-o și l-a scos pe unul singur, pe Cărtărescu. Cu el a început să facă bani. Așa avem astăzi un singur scriitor cunoscut în România – Cărtărescu – care face tiraje de zeci de mii, un scriitor bun. De nivelul lui Cărtărescu, un poet bun scoate 500-700 de exemplare și nu primește nici un leu. Cărtărescu și-a făcut o vilă și el este geniul care așteaptă Premiul Nobel. Care, mă rog, întârzie…
  • Ce mai înseamnă Premiul Nobel acum? Mai este un etalon de recunoaștere a valorii? Mai ales în literatură?
  • Pentru români, da. E o traumă veche, e o nevroză mai veche la scriitorii români. Li se pare că, dacă primește un român Premiul Nobel, toată Europa se va năpusti în librăriile din Occident după cărțile românești. Eu am fost la Paris, când a luat Premiul Nobel un grec – Elytis. A apărut două minute pe postul național și o editură micuță, care deținea drepturile lui, a vândut câteva mii de cărți. Apoi, a dispărut cu totul Elytis. Asta în timp ce doi inși care n-aveau să ia Nobelul erau pe buzele tuturor: argentinianul Borges și românul Ionesco. Ăștia doi nu aveau nevoie de Nobel ca să facă tiraje enorme. La noi, probabil că cel care va lua Nobelul, dar și editorul lui, vor primi mulți bani. Atât. Nu-i va citi nimeni pe Cărtărescu, pe Blandiana sau pe Manea (Norman). Doar că, la fel ca în economie, așteptăm rezolvarea de undeva din afară. Nu putem decide singuri nici acest lucru. Așa că așteptăm, cu pălăria în mână, pe la o poartă străină, la Bruxelles, în America… Să ne dea ăia această recunoaștere, iar la schimb să ne ia pădurile, mineralele, bogățiile…
  • Ce mai înseamnă în România noțiunea de patriot?
  • România e într-o criză difuză. Înainte, în comunism, era o criză clară. Noi și încă zece state eram ocupați de un imperiu brutal din Est. Am încercat să supraviețuim, era o criză a supraviețuirii. La ora asta e o criză a adaptării. Noi, în 45 de ani, am creat o industrie, o economie a unui stat ultra-centralizat, care era angrenat în CAER, organism din care mai făceau parte state asemănătoare României. Era o economie medie, dacă nu joasă de-a dreptul. Până și nemții făceau o porcărie de mașină – Trabantul. Bine, nemții comuniști, pentru că ceilalți, din Vest, defilau cu Mercedes. Eh, la ora asta, la noi, e o criză a adaptării care va dura câteva generații, pe care Occidentul, mai avansat tehnic și organizatoric, o folosește bine, ca să-și deverseze mărfurile sale la mâna a doua.
  • Suntem piață de desfacere.
  • De altfel, noi, când a căzut comunismul, am salvat Apusul de o criză. Aveau stocuri enorme de mărfuri, pe care cele zece state ieșite din comunism le-au cumpărat.
  • Domnule Breban, ce mai iubiți acum?
  • Iubesc ce-am iubit în tinerețe. Iubesc literatura bună – română, franceză, germană – , iubesc muzica și filosofia germană.
  • Cum trăiau scriitorii în comunism?
  • E ciudat, dar mai cu frică trăiesc acum, decât pe timpul lui Ceaușescu. Atunci, scriitorii domneau, vorbeau liber, îl înjurau pe Ceaușescu. Trăiau și mai prost uneori, mai și publicau, mă rog, nu mereu le apărea poza care le convenea, trebuia să mai taie… Uneori tăiau mai mult decât li se cerea, mai și mințeau, se prefăceau… Mie îmi spunea Dumitru Popescu: «Vă admirăm că nu tăiați. Ne e scârbă de scriitorii cărora le spunem să taie o pagină, iar ei taie un capitol». Și spunea asta șeful Culturii și Propagandei din România. Cinic, bine-înțeles, dar a căzut în admirație la „Animale bolnave”, pentru că a simțit că eu scot romanul românesc din zona agrară, cu semne din Nietzsche și Dostoievski. Două nume pentru care literatura română nu era pregătită, nici măcar cea franceză nu era pregătită. Abia după al Doilea Război, încep să-l simtă pe Nietzsche, chiar și pe Dostoievski.
  • Stimate domn, pe cine considerați drept cei mai buni romancieri români?
  • Pe cei care se cunosc, membri ai Academiei Române – Dumitru Radu Popescu, Augustin Buzura… Mai e un romancier care a dat o carte bună, dar nu mai scrie de treizeci de ani: George Bălăiță. A devenit steril. E o boală la scriitorii români – sterilitatea. Scriu două-trei cărți bune, apoi nu mai pot. E grav… Ți-am vorbit de tenacitatea mea. Uite, că tot m-ai întrebat mai devreme, ce mai iubesc… Iubesc munca, dar munca nu în sensul ăsta robotizat, capitalist. Goethe spunea că munca este cea mai înaltă compensație dată omului, prin muncă înțelegând creație, capacitatea de a fi unic, de a fi liber, de a te exprima pe tine însuți. Nu să reiei clișeele, să redigeri ceea ce alții au digerat la rândul lor. E foarte greu să ajungi la ceea ce crezi că ești tu însuți. Revolta optzecistă a venit pe ideea zisă de autenticism. Ei spun că, spre deosebire de noi, sunt autentici, adică sunt mai aproape de viață. Autenticismul a venit la Paris, prin anii ’20, cu André Gide. Dar, alături de autenticism, tinerii optzeciști – care nu mai sunt tineri – au pus alături adjectivul „sinceritate”. Ei nu știu că nu oricine poate fi sincer. Ei, când scriu jurnale, pentru că au apărut după Revoluție mii de jurnale, scriu numai minciuni, invenții, clișee, zvonuri. Sunt doar vreo trei, patru jurnale sincere. Este jurnalul în cinci volume al lui Ion Ioanid, un tip care a fost 17 ani în pușcărie, a lucrat la Europa liberă… E mult mai obiectiv, pe zona penitenciarelor, decât Goma. Vorbește chiar și de umanitatea unor gardieni, vorbește ca un prozator bun. Apoi, Jurnalul fericirii, al lui Steinhardt, urmat de cel al episcopului Ioan Ploscaru și de cărțile Lenei Constante. Acestea spun ce-a fost, nu false adevăruri sau false biografii, minciuni.
  • Sunteți un om religios?
  • Religios în sensul că am religia valorii, a culturii… Dar nu merg la biserică, deși sunt fiu, nepot și strănepot de preot.
  • viata-mea-nicolae-brebanÎn ce credeți? Pentru că trebuie să credeți în ceva…
  • Ți-am spus, în valorile umane, în creație, în roman, în muzică, în filosofie, în pictură. În pictură, maestrul meu e Gauguin. În muzică, maestrul meu e Brahms, un mare constructor de simfonii. De la el am învățat să fac roman. În filosofie, am mai mulți maeștri: Nietzsche, Hegel, Kant și Fichte. Asta-i religia mea. Religia mea e și națiunea română, credința în necesitatea acestei construcții, pentru că o spun – în ciuda celor care se fac că uită – , România e o națiune tânără, cu toate bolile tinereții. Eu am o carte – Istoria dramatică a prezentului – în care compar trei state: România, Germania și Italia. Toate sunt state care s-au format foarte târziu și au trăit aceeași boală – extremismul de dreapta. Spre deosebire de state cu veche structură legislativă, care au edificat democrația modernă.
  • La noi…
  • La noi, Justiția ascultă de Partid sau de Serviciile secrete. La noi e o aberație ideea potrivit căreia Justiția trebuie să fie autonomă sau Parlamentul să fie autonom. Sau puterea executivă să fie autonomă… Se moare de râs când spui asta…
  • Are sau va avea România puterea să fie pe picioarele ei vreodată?
  • Nu știu. A fost pe picioarele ei în câteva momente, sub Ștefan, sub Mircea…
  • Dar atunci nu era România!
  • Ai răbdare… Sub Cuza, ajutat de Brătianu, care avea relații cu francezii, cu Napoleaon al III-lea… El ne-a ajutat să ne unim.
  • Dar aveau și francezii un interes, la rândul lor. Să tempereze avântul Rusiei, al Imperiului Țarist, să mențină un echilibru în zonă, pentru că otomanii nu mai erau ce fuseseră odată…
  • Voiau să ajungă la gurile Dunării. Aici erau turcii și englezii… Brătianu s-a dus la Napoleon, să-l întrebe ce să facem. «Uniți-vă!», le-a spus ăsta. «Păi cum, că se supără turcii și englezii?!». «Nu contează! Găsiți-vă un om, puneți-vă de acord și uniți-vă!». Și așa au făcut. Moldovenii l-au ales pe Cuza, pe atunci un mic căpitan, muntenii l-au ales tot pe Cuza, șmecherind voturile, și asta a fost. Au sărit turcii, englezii, dar francezii ne-au apărat, ne-au susținut, ne-au recunoscut. Numai că Alexandru Ioan Cuza n-a putut să țină în mână partidele boierești, străine… Și, atunci, s-au dus românii iar la Napoleon, care le-a spus să pună un prinț străin, din Casa de Hohenzollern. L-au ales pe Carol, pe care l-au adus în țară pe șest, în travesti, pe la Turnu Severin, cu o corabie. L-au pus într-o trăsură, I. C. Brătianu a aranjat voturile în Parlament, să aibă majoritate, și așa a ajuns principele Carol I de Sigmaringen și Hohenzollern principele României. Peste zece ani am câștigat războiul cu turcii și așa am ajuns la vechiul regat românesc. Iar peste alți ani, nepotul său, Ferdinand, sfătuit de nepotul lui Brătianu, a mers contra țării lui… Ferdinand nici nu știa românește, dar, pentru că a mers împotriva Germaniei, a fost scos din toate cataloagele Casei de Hohenzollern, cea mai veche familie princiară germană. Apoi, nemții au ocupat rapid România, au ajuns până la ruși… Iar noi, spre uimirea noastră, ne-am pomenit la Trianon față-n față cu ungurii, am primit Transilvania, cea mai bogată provincie, după care plânge acum domnul Soroș. Acest domn care încearcă să destabilizeze oameni precum Nicolae Breban sau Eugen Simion, oameni care cred în națiunea română și în unitatea acestui popor.
  • De ce am avea nevoie pentru a fi pe picioarele noastre?
  • Dragul meu, ca să fim pe picioarele noastre ne trebuie o economie puternică, ne trebuie drumuri… N-avem nimic. Jumătate din ce făcuse Ceaușescu, era făcut bine. Acum e făcut praf tot. De ce am făcut noi, românii, praf totul?

Interviu apărut integral în revista Caiete Critice și parțial în Evenimentul Zilei.

Tagged: , , , ,