Liliana Danci, ucraineana cu inimă de româncă

Povestea atletei Liliana Maria Danci, campioană națională la maraton și semi-maraton, începe în 1880! O ceată de ucraineni blonzi și vânjoși din Maramureș, lucrători în lemn, ajung în micuții munți ai Banatului, când zona încă nu aparținea României, unde înființează o așezare, Cornuțel. Povestea ucrainenilor veniți să diversifice și mai mult componența etnică a Banatului nu s-a sfârșit și continuă și în zilele noastre.

Liliana Danci, alături de două dintre colegele sale, Loredana și Nicoleta Cimpoieru

Cornuțel este un sat 100% “galben-albastru”, în care pe stradă se vorbește ucraineană și unde obiceiurile încă se păstrează. Aici s-a născut și Liliana Danci, fiind cel mai mic copil al familiei. “Sunt mândră că sunt româncă dar sunt și ucraineană în același timp. Până am început școala nu prea am vorbit românește. N-am fost în Ucraina dar aș vrea să ajung”, povestește Danci, atleta care uneori la curse este strigată “Rusoaica”.

Îi plac distanțele lungi

Danci (23 de ani) a fost “observată” în clasa a șaptea de profesoara Petruța Ivanovici Metta, care a îndrumat-o la atletism. Din 2004 era deja înregimentată la clubul din Caranșebes și gata de fugă. Și, în plus, avea și o “armată” de tehnicieni care să o urmărească. “Eu sunt mai norocoasă pentru că am trei antrenori: Cristian Dragomir, Iuliana și Marian Enache. (râde) Când fac o prostie și nu observă unul vede celălalt și așa nu mai scap fără să fiu certată. (râde) Le mulțumesc foarte mult, le datorez foarte multe, au avut grijă de mine”, spune alergătoarea de 1.55 m și 40 de kilograme, care este înebunită după dulciuri: “Îmi plac la nebunie. Îmi fac singură prăjituri, cel puțin o dată pe săptămână, când îmi permite timpul. Cel mai mult îmi plac brioșele”. Încet, în nouă ani, Liliana Danci a făcut tranziția spre cursele lungi de stradă, spre maraton.

“Inițial mi-a fost frică de maraton. La prima cursă, la Viena, debutul meu pe această distanță, m-am oprit de două ori, din cauza durerilor de la picior. Nu au fost alte probleme, la ficat nu am simțit nimic, nici la stomac. Cu mușchii au fost probleme. După, o săptămână, nici nu am putut măcar să fac alergare ușoară”, ne-a spus atleta care este alintată și Lilișor. Merge spre curse de 100 de kilometri? “Nu! Nu! Nu! 42 de km sunt suficienți”, a declarat Danci pentru 4run.ro.

Liliana Danci, alături de familie

Două titluri naționale în 2013

Pentru Lilișor anul 2013 a fost fantastic, cu două titluri de campioană națională, la semi-maraton (1.15:51) și la maraton (2.48:54)! Asta după un an groaznic, un 2012 când a fost nevoită să stea trei luni fără să alerge. “A fost o întindere urâtă în talpă. Am fost la doctorii de aici și au zis că încerc să fac rost de scutire medicală să nu mai fac sport! Am fost foarte nervoasă! Eu care vream să fac sport și ei … A fost cel mai urât moment, dar l-am depășit și acum sunt mai puternică. Cred că totul s-a întâmplat din cauza unui antrenament tare cu urcări și coborâri. Am simțit eu ceva dar nu m-am oprit. Sunt foarte încăpățânată! Dacă încep un antrenament trebuie să-l termin, nu renunț, nu cedez, chiar dacă termin în lacrimi”, își reamintește sportiva.

Liliana Danci și Natalia Lupu

Românca Lupu, campioana ucrainenilor

Noi o avem pe a lor, ei o au pe a noastră! Pentru drapelul desenat pe verticală în roșu, galben și albastru, pentru România, la probele de anduranță aleargă Liliana Danci, o ucraineană din Banat. Pentru steagul colorat orizontal în galben și albastru, pentru Ucraina, la probele de 800 m, aleargă Natalia Lupu, o romancă din regiunea Cernăuți. Lupu (26 de ani) este născută în satul Marșenița, din raionul Noua Suliță (cu majoritate românească, aproape 60.000 de români din 90.000 de locuitori). A fost campioană europeană în sală la proba de 800 m (Suedia, 2013) și vice-campioană mondială în sală la aceeași probă (Istanbul, 2012). La Jocurile Olimpice de la Londra (2012) atleta de 1.72 m și 60 de kg a venit pe cinci în semifinale, iar la Mondialele de la Moscova, pe 7 în finală. “Până la 12 ani am stat acasă, în satul natal. Am făcut școala în limba română. O dată pe săptămână faceam și ucraineana. Acasă vorbeam românește și, din când în când, ucraineana și rusă. De la 12 ani stau la Kiev”, ne-a povestit Lupu într-un accent “dulce” moldovenesco-bucovinean cu inflexiuni slavice.

Faptul că este de etnie romană (sau moldovenească) nu a fost niciodată o problemă pentru Natalia. “Dimpotriva, mi-a fost chiar mai ușor pentru că atunci când vorbeam cu mama prin telefon și-i povesteam secrete nimeni nu înțelegea nimic. Puteam să-i spun orice (râde). Cu mama e mai ușor să vorbesc pentru că dacă nu știu un cuvânt pot să-l spun și în ucraineană. Acum, cu tine, trebuie să folosesc numai româna și e mai greu”, povestește râzând sportiva.