Oglinda spartă a României. În dialog cu Mihai Iovănel

Despre cultură, despre analfabetismul funcțional, despre politica europeană sufocată de migrațiile africane și asiatice, dar și despre rolul intelectualului nostru în societate, citiți în rândurile de mai jos. Dialogul cu Mihai Iovănel, critic literar și cercetător la Institutul de Istorie și Teorie literară „George Călinescu”, e incisiv, trepidant, deschis.

Oameni de Poveste: Ați cochetat, pentru o scurtă perioadă de timp, cu jurnalismul de bulevard, semnând în „Averea”, un ziar cu existență efemeră. Cum ați caracteriza acum acea experiență?

Mihai Iovănel: De fapt, „Averea” n-a fost un ziar de bulevard; trebuia să fie un produs pentru zona quality a jurnalismului economic. Am lucrat la pagina de cultură, cu Matei Martin, Elena Vlădăreanu și Ara Șeptilici. N-a mers (dar nici nu fusese gândit astfel încât să meargă), așa că după jumătate de an a fost transformat în tabloidul „Click” – o rețetă de mare succes comercial. Dar plecasem deja de acolo.

Ce înseamnă să fii cercetător în ziua de astăzi? Se poate trăi decent practicând această meserie, fie ea și dublată de o activitate efervescentă de critic literar?

Ca și în universități, în cercetare e o diferență foarte mare între un salariu de cercetător gradul 1 și un salariu de cercetător gradul 2. Primul este aproape de două ori mai mare. La vârf, deci, se poate trăi decent raportat la condițiile generale din România. La bază, însă… În 2001, când am fost angajat ca asistent de cercetare, din salariu îmi puteam cumpăra câteva sticle de Coca-Cola. În anii ‘90 fusese și mai rău. Însă cam din prima parte a anilor 2000 salariile au început să crească. În momentul de față sunt aliniate la nivelul salariilor din universități (poate puțin peste) – ceea ce ne plasează în zona salariului minim pe economie pentru un asistent de cercetare începător și în zona salariului mediu pe economie pentru un cercetător cu gradul 3 (echivalentul unui lector). Dacă nu trebuie să plătești o chirie de 300 de euro, poate fi ok. Dacă trebuie, nimeni nu te împiedică să-ți mai iei cinci joburi pe piața liberă, nu?

Potrivit ultimelor date, 54% din tinerii României sunt categorisiți drept „analfabeți funcționali”. Sunt în stare să scrie și să citească, dar, se pare, nu înțeleg mare lucru din aceste îndeletniciri. Credeți că este un raport exagerat sau o dură realitate?

Mi se pare o cifră verosimilă. La cât de subfinanțat e sistemul de educație, nu-i nici o mirare. Din universități ies, pe medie, absolvenți din ce în ce mai slabi, iar în învățământul preuniversitar se duc de multe ori cei de la fundul găleții. Cheap is cheap.

evreul-improbabil

De ce credeți că nu sunt alocați bani mai mulți pentru domeniul Culturii?

Principala problemă nu stă în câți bani sunt alocați (deși e evident că, spre deosebire de glorioșii ani ’50 ai secolului trecut, când bugetul de la cultură atingea 5% din PIB, ce s-a aruncat către acest minister după 1989 au fost firimituri), ci la ce sunt folosiți aceștia. De pildă, avem mult prea multe reviste literare finanțate din bani publici; majoritatea sunt de o calitate ridicolă, iar banii sunt propriu-zis aruncați pe fereastră, deși pe hârtie ei finanțează „cultura”. Același lucru poate fi constatat în cazul atâtor și atâtor festivaluri și manifestări cultural-literare. Altfel, vă răspund printr-o întrebare: de ce nu sunt alocați mai mulți bani pentru Educație și Sănătate? Acestea ar fi adevăratele priorități. Cel puțin banii insuficienți de la Cultură nu omoară pe nimeni.

Ce părere aveți despre scandalul tezelor de doctorat plagiate, atât de politizat, judecat cu diferite unități de măsură (Codruța Kövesi ar fi plagiat, dar într-un procent insignifiant, așadar, n-a plagiat!)? Ce vină poartă profesorii care au girat aceste lucrări?

După cum îmi spunea un prieten universitar, o să avem de tras 20 de ani după verdictul în cazul Laura Codruța Kövesi. Ideea că un procent de 4,5% plagiat nu descalifică o lucrare a creat un precedent toxic și transformă toată discuția privind standardele academice într-un banc.

Suntem pe ultimul loc în Europa la achiziția de cărți. Care credeți că este mecanismul acestui eșec, care ar fi explicațiile?

Peste tot în lume bibliotecile publice o duc prost: sunt închise una după alta, iar în cazul celor care rezistă deocamdată fondurile pentru achiziții sunt tăiate sau drastic ajustate. Asta nu înseamnă că în România situația nu poate fi și mai proastă. Nu doar că nu avem nici o bibliotecă aprovizionată decent la nivelul bibliografiilor occidentale actuale, dar nici în ce privește colecțiile de cărți și reviste românești nu o ducem prea bine. La Biblioteca Academiei nu se găsesc unele cărți premiate de Academie. Ca să nu mai vorbesc de starea mizerabilă a serviciului: depozite închise cu lunile și chiar cu anii, catalog nedigitalizat (pentru o cotă trebuie să cauți printre cartoane ca acum o sută de ani), iar în sală aștepți cu orele pentru o publicație (cu mari șanse de a-ți fi adusă una greșită). Singura bibliotecă decentă din București, din toate punctele de vedere, este BCU. Aș adăuga și Biblioteca Națională, superioară BAR ca spațiu și servicii, doar că și acolo multe depozite sunt închise (inclusiv cele de presă).

În ce stadiu se află proza românească? Dar poezia? La care dintre cele două forme de exprimare literară stăm mai bine?

Cu poezia am stat tot timpul bine. Sunt citabili ca buni și foarte buni zeci de poeți debutați în ultimul deceniu, pentru a nu mai vorbi de cei deja clasici. Cifrele în cazul prozatorilor sunt mai mici, dar nici acolo nu lipsește calitatea. Câteva nume: Lavinia Braniște, Radu Pavel Gheo, Ionuț Chiva, M. Duțescu (excelent și ca poet), Adrian Schiop ș.a. Singura problemă – dacă este o problemă – ar fi autobiografismul exagerat al prozei, dependența ei de plasamentul social al autorilor. Explic cauzele în ultima mea carte, Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc (Editura Muzeul Literaturii Române, 2017).

Există o tânără generație de critici literari bine conturată – care considerați că este viitorul acestei preocupări în România?

Da, e o generație excelentă, cu potențialul de a o egala pe cea a anilor ‘60-’70. Viitorul ei depinde de viitorul pieței academice din România (universități, institute de cercetare), atât în sine, cât și în dinamica globală. A scrie doar pentru producția internă nu mai rentează (și nu vorbesc din punct de vedere financiar). Sistemul de presă culturală generalistă nu mai poate structura și susține o generație critică, așa cum o făcuse în timpul comunismului sau în perioada interbelică din secolul trecut. Revistele generaliste sunt în curs de lichidare, iar cele de specialitate încă nu există (sau, mă rog, în majoritatea cazurilor e ca și cum n-ar exista).

Care sunt, în opinia lui Mihai Iovănel, scriitorii reprezentativi ai României, personajele care au consolidat peisajul nostru cultural?

Mihai Eminescu pentru inventarea limbajului privat (poezia) și public (gazetăria); I.L. Caragiale, atât pentru pătrunderea lui tipologică (acesteia îi datorează „șansa” de a rămâne actual până azi), cât și pentru marea lui inteligență artistică; N. Iorga, pentru formidabila lui proză istorică; Tudor Arghezi, complementar lui Eminescu pentru secolul al XX-lea; Mihail Sadoveanu, cel mai mare prozator al nostru și cel mai organic scriitor român; Ion Barbu, a cărui poezie mi-a declanșat receptivitatea cea mai spontană și mai acută; E. Lovinescu și G. Călinescu, cei mai mari critici literari din România, care au creat o „ficțiune” asupra literaturii române la care încă ne raportăm. Mă opresc la pragul perioadei postbelice (vorba președintelui Mao, până și Revoluția Franceză e prea recentă pentru a o putea evalua just). Totuși, îl amintesc pe Petru Dumitriu, nu atât pentru ce a scris (deși îi datorăm Cronica de familie și Proprietatea și posesiunea, două opere majore ale literaturii române), cât pentru modelul de romancier pe care îl reprezintă – un model, din păcate, mult prea absent din istoria noastră literară.

roman-politist

Este intelectualul român implicat suficient în viața cetății?

Problema nu-i că intelectualii n-ar fi implicați – îi găsim de-a lungul întregului lanț trofic al implicării cetățenești, de la like-ul pe Facebook până la „sacrificiul” celor infiltrați prin Parlament, guvern sau diverse instituții; problema e la nivelul problemelor pentru care luptă. Cine se uită pe istoria celui mai tipic grup intelectual din postcomunism, Grupul pentru Dialog Social, constată că pe agenda lor au stat cu precădere bulșituri pseudomorale (cum să-i epurăm pe foștii comuniști din marele lanț al ființei, cum să luptăm contra comunismului la aproape 30 de ani după căderea lui) și îngrijorări privind autoreproducerea (vezi toate discuțiile obositoare despre „elite”). Ce agendă socială a avut Grupul pentru Dialog Social? Praf și pulbere. Nu că alții ar fi fost mai breji.

Ce părere aveți despre clasa noastră politică?

O clasă înghesuită pe partea dreaptă. Neoliberalism monolitic chiar și la PSD, doar în teorie un partid de stânga. Puținii oameni de stânga nu prea au cu cine să voteze.

Ați scris „Evreul improbabil: Mihail Sebastian: o monografie ideologică”. Cum s-a născut această carte și ce mai reprezintă astăzi Mihail Sebastian pentru spațiul cultural?

A fost ceva pur circumstanțial. Mă împotmolisem într-o teză de doctorat cu tema Eminescu și kitschul, iar doamna profesoară Elena Filipaș mi-a sugerat, ca soluție de avarie, să schimb subiectul în ceva mai manevrabil. În acel punct nu citisem mai nimic de Sebastian, cu excepția câtorva eseuri și a jurnalului (parcurs în săptămâna de dinaintea admiterii la facultate, pe fondul terorii că o să-mi cadă „Umbra lui Mircea. La Cozia”, din care nu mai țineam minte nimic: totuși, deși soluția aparent universal accesibilă era aceea de a parcurge poezia și gata – o puteam face în câteva minute –, am intrat în cele din urmă la examen cu umbra lui Mircea planând asupra mea, uriașă; din fericire, mi-a căzut Ion Barbu, ale cărui scrieri le știam pe de rost). Așa se face că în următorii cinci ani am studiat interbelicul și chestiunea evreiască. În ce privește rolul lui Sebastian, am plasat un spoiler chiar în primele pagini ale cărții mele: un scriitor de raftul al doilea care are brusc șansa, prin revelarea în 1996 a jurnalului, de a deveni un autor în numeroase privințe mai paradigmatic și mai actual decât alții mult superiori lui.

Ce rol joacă mijloacele noi de comunicare, gen Facebook, pentru intelectualii de astăzi?

Pe de o parte, asigură o conectare care face posibilă transformarea indivizilor izolați într-un subiect colectiv, impresionant ca cifre; a se vedea, de pildă, protestele recente îndreptate împotriva OUG 13 a guvernului Grindeanu. Pe de altă parte, Facebookul este un mediu foarte volatil, foarte fragmentar, adecvat mesajelor scurte și prizei publicitare. El își transformă utilizatorii în proletari care, în timpul informației în timp real și a (iluziei) conectării, oferă timp, propriul lor timp. Pe scurt, un mediu ideal pentru PR-i și poeți, mai puțin pentru cei care vor să gândească pe distanțe mai lungi.

Care credeți că este viitorul presei scrise, al revistelor culturale care încă mai apar pe hârtie? Vor pierde ele lupta cu produsele on-line?

Este inevitabil să o piardă, date fiind costurile de producție și de difuzare care transformă revistele pe hârtie într-un produs de lux. Sigur, există două forțe de încetinire: acolo unde există o piață suficient de largă pentru ca un astfel de produs de lux să poată fi rentabil (mă gândesc la Statele Unite, dimpreună cu piața lor globală pe care o controlează, și la produse top quality de tip New Yorker); sau acolo unde există suficienți bani publici ori privați pentru a fi aruncați pe reviste proaste, inutile și necitite sau, dimpotrivă, bune, utile și citite (propriu-zis, între cele două rețete nu e nici o diferență, dat fiind că niciuna nu e sustenabilă financiar pe mica piață românească).

Ce părere aveți despre corectitudinea politică, atât de uzitată în mediul occidental? Se potrivește această idee de toleranță realităților actuale?

Am o părere în general bună. La noi corectitudinea politică a fost confundată constant cu acțiunile afirmative: deși ambele au un caracter progresist, sunt totuși concepte distincte. În plus, produsul acestei confuzii a fost botezat în anii ’90 „comunismul american” (H.-R. Patapievici, Cristian Tudor Popescu), în ideea că acum Statele Unite făceau de bună voie greșelile pe care noi le făcuserăm în anii ’50 cam forțați de Stalin. De fapt, ca să încep cu acțiunile afirmative, asemănările între SUA și lagărul socialist, câte sunt, vin dintr-o problemă comună ambelor sisteme, dincolo de toate diferențele politice: cum pot fi integrate clasele defavorizate? În comunism, integrarea țăranilor și a muncitorilor în sistemul cultural presupusese, dincolo de operațiuni la nivelul educației de bază (alfabetizare etc.), coborârea conceptului prea sofisticat de literatură și artă la niveluri mai accesibile. În Statele Unite, care a cunoscut o politică de discriminare rasială sistematică până târziu în secolul al XX-lea, modelul acțiunii afirmative a urmărit scurtcircuitarea unei integrări lente prin procesul așa-numitei discriminări pozitive (sinonim pentru acțiunea afirmativă), care urma să compenseze dezavantajele cu care plecau în găsirea unor slujbe și funcții persoane discriminate (femei, persoane de culoare etc.). În ce privește corectitudinea politică, deși în SUA nu putea funcționa modelul cultural centralizat din țările socialiste, ideologia PC prezintă o serie de trăsături comune cu teoria realismului socialist: clișee realist socialiste precum eroul pozitiv, tipicitatea etc. pot fi regăsite, de pildă, în polemicile duse de feministele din SUA împotriva proliferării personajelor feminine în roluri de victimă, chiar când aceasta ar fi fost justificată de datele sistemului politic în care se petrece acțiunea (de pildă, în serialul Game of Thrones, un transplant fantasy pe un decor medieval tipic, este de așteptat ca condiția femeilor să fie în parametrii exploatării medievale; totuși, serialul a fost criticat pentru că nu oferă o alternativă „luminoasă” personajelor feminine). Însă în România comparația corectitudinii politice (amalgamată cel mai adesea cu acțiunile afirmative, după cum spuneam) cu realismul socialist se produce la un nivel sensibil mai primitiv și de fapt pur retoric, unde referința „realism socialist” semnalează dorința utilizatorului de a înfățișa subiectul discuției (progresismul american) în cele mai sumbre culori.

Migrațiile masive din Est – pot ele schimba profilul cultural al Europei sau bătrânul continent mai are încă puterea să asimileze civilizații atât de diferite? Credeți că va rezista proiectul Uniunii Europene? Va avea, cândva, și România – fără îndoială un membru periferic – drepturi similare statelor occidentale puternice? Sau va rămâne doar o piață de desfacere pentru mărfurile, ideile și experimentele statelor vestice?

Ca răspuns, citez ultimul paragraf al cărții mele Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc (2017): „Există șanse infime ca literatura română să joace într-un viitor imaginabil un rol central în plan global, în primul rând pentru că are o piață redusă. Evenimente marginale care au ajuns în trecutul recent la acapararea atenției planetare, precum romanul polițist nordic, reprezintă o unificare sub termenul de nordic a mai multor piețe (suedeză, norvegiană, daneză, islandeză, finlandeză), câteva cu economii semnificative. Același lucru se poate spune despre realismul magic exportat de America Latină. Cel mai pozitiv scenariu pentru România stă în creșterea capitalului său de notorietate și a prezenței pe listele de referințe care populează canonul european și nord-american (adică vechiul «canon occidental», aflat el însuși în ultimele decenii sub multiple presiuni). Aceasta se poate face fie prin traduceri, fie prin exportarea, inclusiv prin emigrație, de scriitori și de viitori scriitori. Limba română are de înfruntat concurența europeană nu doar pe piața europeană (unde, în mod evident, nu se pune problema să aibă vreo șansă), ci pe piața internă. Va mai fi rentabil să scrii literatură – beletristică ori academică – în română, sau piețele structurate în jurul unor comunități mai puternice, mai bogate și mai numeroase de vorbitori vor ajunge cu timpul să determine un număr semnificativ de scriitori din comunitățile naționale «minore» precum România să-și schimbe limba? Răspunsul depinde și de viitorul Uniunii Europene, în privința căruia scepticismul este astăzi aproape general. Dacă Uniunea va continua să existe, deși nu se va ajunge niciodată la o perfectă egalizare a fluidelor în vasele ce compun continentul (pentru că un astfel de final ar fi contradictoriu în raport cu modul de funcționare al capitalismului), este totuși plauzibil că politicile centrale vor continua să finanțeze într-o oarecare măsură identitățile locale; prin urmare, alternativa va sta între accesarea acestor fonduri de subzistență și cucerirea „Parisului” (deși Parisul de astăzi nu mai reprezintă, în calitatea lui de fostă capitală a secolului al XIX-lea, decât o fantomă). Dacă Uniunea va ceda crizelor care o macină, din punct de vedere cultural lucrurile vor sta cam la fel, dar fără facilitățile capitalurilor de la Bruxelles și fără agenda integrativă (ipocrită, poate, dar funcțională) paneuropeană. Însă identitatea europeană, chiar în cazul în care nu va trece printr-un proces de descompunere prin spargerea UE, va avea de gestionat impactul culturilor emigranților, care va fi substanțial. Înainte să descopere România, cultura Europei va avea de integrat – așa cum o fac astăzi Statele Unite – culturile Asiei și Africii și, cel mai probabil, în câteva decenii nu se va mai recunoaște în fotografiile vechi din secolul al XX-lea. Cel mai probabil, literatura română va supraviețui, în marginea unor astfel de fotografii, ca personaj secundar și ca ecou.”

Câte cărți citiți în medie pe an? Cum reușiți să rămâneți obiectiv, mai ales atunci când scrieți despre o carte al cărei autor nu vă este tocmai simpatic?

Prea multe, din păcate; aș prefera să citesc mult mai puține și mult mai lent. În ce privește antipatiile, din câte am putut constata până acum mi-e imposibil să antipatizez un autor a cărui carte mi-a plăcut de la un nivel în sus.

Ce părere aveți despre scandalurile din sânul Uniunii Scriitorilor?

Primul mandat (2005-2009) al lui Nicolae Manolescu a fost OK, în condițiile în care a infuzat o brumă de credibilitate instituției care de-a lungul mandatului lui Laurențiu Ulici se transformase într-un fel de butic de unde Marius Tupan primea anual câte un premiu, iar de-a lungul mandatului lui Eugen Uricaru (echilibrat și nu lipsit de proiecte din anumite puncte de vedere) ajunsese să fie percepută ca o prelungire a PSD-ului lui Adrian Năstase. După aia Manolescu a făcut încă două greșeli aproape clasice (prima fusese cumulul de funcții, respectiv pariul de a conduce Uniunea de la Paris, unde funcționa ca ambasador UNESCO): 1. Creditarea unor funcționari ca Gabriel Chifu, care și-au alocat o parte poate nu consistentă, dar vizibilă din resursele Uniunii (premii, poziții de conducere la revistele USR, poziții de beneficiar în proiectele USR), punându-i astfel în cap lui Manolescu tot felul de scriitori pe drept cuvânt frustrați că lor nu le pică nimic; 2. Modificarea statului Uniunii pentru a-și putea sigura un al treilea mandat.