Vladimir Găitan, viața în cuvinte

„Pe pârtie, la săniuș, am fost convins să mă fac actor”

L-am întâlnit pe Vladimir Găitan într-o zonă privilegiată a Bucureștiului, într-o căsuță dichisită și, când și-a revărsat zestrea de amintiri, m-a copleșit pur și simplu. Puritatea lor, dezvăluită în fața unui străin, s-a închegat, în cele trei ore de dialog, într-o minunată lecție de viață

– Ce povești aveți din copilărie? V-au influențat, ulterior, viața?

Vladimir Găitan: – Sunt din Suceava și minunea a făcut ca Cetatea de Scaun să fie lipită de grădina casei mele bătrânești. Acesta mi-a fost leagănul copilăriei. Valea, pe care curgea un pârâiaș, o traversam așa, dintr-o săritură. Țup-țup, peste gârlă, sus pe ziduri. În fiecare vară, eram ghidul cetății, pentru că îngrijitorul se plictisea de multe ori și, când veneau grupuri, mă striga: <Duțule, du-te tu și explică-le!>. Vorbeam moldovenește – imaginează-ți un puști roșcat, plin de pistrui și cu părul vâlvoi – <pi așa vineau turșii, pi așa ișeau plăieșii> – se prăpădeau oamenii de râs.

– Câți ani aveați?

– Vreo 12 ani. La cetate veneau mulți artiști, intelectuali, arheologi – Suceava era foarte cosmopolită, cu bisericile și mănăstirile ei. Eh, ăștia mă mituiau cu bomboane, cu ciocolățele și mă puneau să pozez. Cred că eram o moacă interesantă, un morcoveață, așa. Lumea se amuza când explicam, în graiul meu moldovenesc, ce obiective au de vizitat. Faptul că se distrau pe seama accentului, m-a determinat să scot din vorbirea mea regionalismele.

A ratat Geologia pentru că părintele său era considerat criminal de război

– Ați stricat tot farmecul…

– Da, dar m-a ajutat ulterior, când am dat la Teatru. Păstrasem doar un ușor accent moldovenesc. Bine, nu mă gândeam atunci că voi da la Teatru. Nici pomeneală! Visul meu era să ajung geolog! Am și dat la Geologie, dar am căzut, pentru că Geologia era o facultate controlată de Securitate, o instituție de grad 0, care viza bogățiile subsolului. Am picat pentru că aveam un dosar prost, tata fusese deținut politic. Treaba asta am aflat-o însă după ce am căzut la examen.

– Nu știați povestea tatălui…

– Nu, luasem opt la Geologie, medie mare. Păi, fiii de muncitori intrau cu 5. Doar că eu eram fiu de criminal de război!

– De ce a fost considerat criminal?

– Pentru că a participat la luptele de la Odessa. Bine, a avut noroc, fiind eliberat după patru ani, timp în care mama a demonstrat că tata nu participase la acel eveniment de tristă amintire pentru armata română…

Părinții lui Vladimir Găitan

– Au omorât civili…

– După cucerirea Odessei, când tata, care fusese rănit în primele zile, era demult în țară. Dar a fost o anumită împrejurare. Odessa a fost cucerită de români după o lună și ceva. Eh, când au intrat, victorioși, în oraș, Comandamentul Armatei s-a instalat în singura clădire mai mare care rămăsese în picioare. Deși au făcut verificări, n-au descoperit că subsolul era plin cu trotil. Într-o noapte, partizanii, cei mai mulți evrei, au aruncat în aer Comandamentul Armatei Române. Au așteptat să se strângă toți ofițerii, apoi au dat foc fitilului din cartierul evreiesc. Armata noastră a fost decapitată, iar urmarea acestui gest de război a fost groaznică. Românii au adunat toată populația din cartierul evreiesc și au executat-o. Sinistru!

– Mama dumneavoastră a reușit să demonstreze că soțul ei nu participase la acel măcel.

– Da, s-a chinuit patru ani, a fost o adevărată Victoria Lipan. A găsit actele medicale într-o pivniță din Pitești. Mama, care la doi ani fusese înfiată de o familie înstărită de nemți din Suceava, a vândut toate mobilele din casă pentru a-și scoate bărbatul din pușcărie și pentru a ne hrăni pe noi. Culmea este că a fost ajutată enorm de evreii din Suceava. Ei ne-au susținut, cât a fost tata închis.

Întâlnirea cu Petrică Gheorghiu, Florian Pittiș și gagicile de București

– Dar cum a fost arestat tatăl dumneavoastră?

– Pe patul de spital, când a fost ocupată Odessa, toți cei care luptaseră și fuseseră răniți, au fost decorați. Eh, această decorație l-a costat. În ’47, tata, care – culmea! – avea vederi de stânga, devenise secretar al primăriei din Suceava. Avea 22 de ani, era UTC-ist de frunte și, de bucurie, a dat o petrecere acasă. Printre invitați, era și unul care a observat medalia lui tata. Cum ar veni, luptase contra rușilor. Invidios, l-a turnat la Securitate. Așa a ajuns să fie acuzat tata de crime de război. A fost arestat într-o noapte, pe la 3. N-a apucat decât șă-și tragă un palton pe el și să-și agațe un prosop la gât. Țin minte, pentru că eram clasa a II-a când s-a întors… Doamne, l-am văzut venind pe stradă. O umbră de om, înalt, slab, înfășurat în paltonul acela negru și cu prosopul de gât. Era atât de jerpelită cârpa aia, încât se mai ținea în câteva țesături.

– Familia v-a ascuns faptul că tatăl fusese închis.

– Da, eu stiam că era plecat la Facultate! Părintele Cocliș, de la Biserica Mirăuț, de lângă noi, mi-a ținut loc de tată de multe ori. Le mai aveam pe mama, pe bunica… N-am crescut ca o buruiană și a contat enorm.

– Tatăl s-a reintegrat?

Vladimir Găitan, tânăr

– Niciodată. Terminase Dreptul la Cernăuți, dar comuniștii l-au angajat la o fabrică. A rămas un om retras, s-a apucat de pescuit, iar asta l-a salvat. Mă amuză când mi-aduc aminte cum era când pleca tata la pescuit. Aveam o vorbă: <A trecut Zavera>. Zavera era un vânt, așa-l numeam noi. Când bătea, zbura acoperișurile la cotinețe, era prăpăd. Eh, așa era când pleca ăl bătrân la pește. Avea o bicicletă pe care ne-o disputam amândoi, punea cățelul într-un coș, în spate, și o zbughea pe pantă în jos, vreo trei kilometri, spre râu. Era ceva deosebit, să vezi un om la 40 de ani atât de fericit. Eu, mama și sora mea ne prăbușeam pe scaune, epuizați. <A plecat Zavera, spuneam, ușurați>. Prindea pește tata. Eram atât de săraci, încât trocul pe care-l făcea el cu o babă – dădea pește și primea lapte, brânză , unt – devenise extrem de important pentru mesele noastre.

– Când ați discutat ca între bărbați cu tatăl dumneavoastră?

– Târziu, eram anul II la Facultate. A venit la București, am mers la un meci pe 23 August, apoi ne-am retras la cârciumă, la Tosca, vis-à-vis de Drept. Acolo ne-am îmbătat și am fumat, pentru prima oară, de față cu el. Mi-a povestit de pușcărie, de război… După ce s-a închis cârciuma, am stat, până dimineață, într-un părculeț.

Câteodată, când ies de la Teatru, după vreo piesă, mă aplaudă oamenii pe stradă. Îmi dau lacrimile. Ce poate fi mai frumos?

– Dar la teatru cum ați ajuns?

– Grație lui Răducu Ițcuș. Juca la Teatrul Național, dar își petrecea vacanțele de iarnă la Suceava. Era vedetă, eu tocmai picasem la Geologie, iar discuția a avut loc pe pârtie, pe stradă adică. Ne dădeam cu sania. Prindeam și 80/h pe panta aceea, până la râu. Apoi, urcam înapoi, stăteam de vorbă – era o lună de vedeai acul în zăpadă, biserica aceea magică și Cetatea lui Ștefan – ce mai, o lume de basm. Suceava era oraș, dar, acolo unde stăteam eu, zona aducea mai mult cu un sat. Eh, Răducu, în timp ce urcam cu săniile, mi-a spus: <Mă, nu te mai chinui cu Geologia, că n-o să intri! Taică-tu a făcut pușcărie! Ai dosar nasol, dar ești înalt, chipeș… Hai la Teatru!> . În noaptea aceea superbă, acel om mi-a schimbat destinul.

– Cum vi s-a părut Bucureștiul?

– Am venit cu mama, cu trenul, de la Suceava și ne-am cazat la Hotel Cișmigiu. Înainte să ajungem la hotel, pe la Gara de Nord, în autobuzul 42, mama mi-a dat un cot. Observase un bărbat superb, care gesticula, explicând ceva unui amic. Era Iurie Darie, actorul de care toți adolescenții erau îndrăgostiți. Vă dați seama? În prima mea zi în Capitală, l-am întâlnit pe cel care avea să-mi devină coleg de cabină, timp de 30 de ani, la Teatrul de Comedie! Revenind, eu trebuia să ajung, la recomandarea lui Ițcuș, la Petrică Gheorghiu, în Drumul Taberei. Gheorghiu, actor celebru, la Bulandra, ar fi urmat să mă pregătească pentru Teatru.

Ileana Popovici și Vladimir Găitan

– Ați nimerit?

– Aveam totul desenat pe o hârtie. Am luat mașina 87 de la <Spicu> și am ajuns în Drumul Taberei, care atunci se construia. Era un singur bloc, în care se mutaseră deja oamenii, în rest – șantier. Ajung la ușă la Gheorghiu, la etajul 7, sun – iese ăsta în maiou, cu burtică, așa, și-mi zice: <Ce-i, bă, cu tine?>. Zic: <Sssunt Vladddimir Găăitan>. <Așa, și?>, mă bombardează Gheorghiu. <Vrrreau să să să dau la Teatru>, răspund, bâlbâindu-mă teribil. Se întoarce Gheorghiu, se uită peste umăr, unde erau aghiotanții Măriei Sale: Cătălin Naum și Florian Pittiș – ăștia erau deja anul II – și strigă la ei: <Auziți, bă, și ăsta vrea la Teatru!>. Ăia s-au uitat așa, strâmb… Era un fum înăuntru, de-l tăiai cu cuțitul, Pittiș fuma <Carpați>… Noroc că a strigat nevasta lui Petrică la bărbac-su, așa am intrat și eu în casă. M-a băgat într-un dormitor, m-a întrebat ce poezii știu, i-am cădelnițat ceva din Minulescu, Gheorghiu s-a închinat – eram varză… Apoi, am mers în sufragerie – eu, stingher – unde, la un moment dat, îmi zice Gheorghiu: <Puștiule, ia, aruncă și tu scrumul ăla, că-i plină-ochi scrumiera!>. Ce crezi că fac eu?

– Ce?

– Am luat scrumiera – era una mare, de cristal de Mediaș -, am ieșit pe balcon și am aruncat-o. Cu totul! Când am realizat ce-am făcut, am vrut să mă arunc după scrumieră! Doamne, ce rușine mi-a fost! Intrasem la om în casă, voiam să mă pregătească, dar eu îi aruncam lucrurile pe geam. Eh, ăsta a fost momentul în care am fost acceptat. Mi-au spus, ulterior, că arătam livid, ca un Hamlet în cea mai mare dramă. Ăștia au izbucnit atunci într-un hohot de râs și s-au dus pe balcon, să se uite după scrumieră. Care era înfiptă într-un morman de nisip. Am recuperat-o, era doar un pic ciobită.

Avem nevoie de disciplină germană, altfel nu ne revenim. Toți consilierii lui Iohannis ar trebui să fie nemți

În Reconstituirea

– Ce a urmat?

– Mi-a pus în vedere ca a doua zi, la șase dimineața, să fiu în Gara de Nord. Plecam la Cheia, în cantonament. Cu noaptea-n cap, eram pe peron. Am recunoscut imediat trupa. Să vezi ce fițoși, ce gagici… Era Anca Pandrea – singura măritată pe atunci, cu un balerin – ca o păpușă! Frumoasă-foc! Mai erau Dora, Nina Zăinescu, numai una și una… Îmi făceau ochii-n cap ca la melc, m-am îndrăgostit de toate. Dar ele nici cu curu’ nu se uitau la mine. Ponosit, cu valiza aceea de carton, eram din altă lume. În fine, am ajuns la munte. Seara se făcea foc de tabără, se dădea roată o sticlă cu votcă și fiecare recita. Când l-am auzit prima dată pe Pittiș -excepțional! – am vrut să plec acasă. Ce șansă aveam eu să fac Teatru?

– Și?

– M-am ambiționat și, ușor-ușor, am reușit să-mi duc la capăt repertoriul. Bine, în primele zile de recitare, se ciupeau ăștia, ca să nu izbucnească în râs. Eu eram roșu ca focul, îmi venea să plâng, mă simțeam umilit.

• – Teatru, film sau telenovelă?
• – Teatru.
• – Vin, bere sau palincă?
• – Vin.
• – Blondă, brunetă sau roșcată?
• – Toate.

A intrat primul la Actorie și a fost „ochit” de Lucian Pintilie

– Odată intrat la Facultate, ați fost luat în vizor de Lucian Pintilie. Cum v-a ales pentru filmul <Reconstituirea>?

– Eram anul doi, iar acel rol m-a făcut deodată celebru. Fătucile alea care nu mă băgau în seamă la Cheia, băteau acum step pe lângă mine. Bine, am uitat să-ți spun că la Institut intrasem primul. Impusesem respect. Așa, să vezi cu Pintilie. Zi de mai, la Bulandra, ne pregăteam… Când a intrat Pintilie, eram șapte în clasă, dar pe mine m-a nimerit pe scenă. Repetam un monolog. A stat cinci minute, m-a văzut, apoi a plecat. A fost a doua oară când mi-a zâmbit destinul, pentru că am fost selectat să dau probe, alături de George Mihăiță, pentru <Reconstituirea>. Am primit rolul, am tras cadrele, dar n-am conștientizat că urma să joc în cel mai valoros film românesc.

Top 5 actori în viziunea lui Vladimir Găitan

1. Amza Pellea
2. Ștefan Iordache
3. Gheorghe Dinică
4. Marin Moraru
5. George Mihăiță

– Revenind în prezent, cum simțiți România? S-a schimbat ceva în bine?

– Am fost într-o zi să-mi spăl mașina, un Peugeot. La un moment dat, apar doi puști plictisiți, n-aveau 21 de ani. Frumușei, cu părul în ochi, cu niște telefoane cât niște plăci. Unul cu un Ferrari, altul cu un Porshe. Nu comunicau între ei, erau căzuți în plăcile alea… Ăia au sărit să le spele bolizii, ce mai conta Găitan cu rahatul lui de mașină? Eram siderat… Eh, dacă puștii ăia au mașini ultimul răcnet de la 21 de ani, ce poți să le mai oferi?

– Au, dar nemuncite…

– Normal. Uitându-mă la ei, vedeam dezastrul acestei generații. Pe ăștia nu mai poți conta, să intre într-o casă, să dea <Bună ziua!>, să facă vreun lucru cu mâna lui… Nu! Vor fi niște căpușe care vor face numai prostii. Și, ca ei, sunt foarte mulți.

– Beizadelele.

– Da. S-a creat deja o pătură, cu petrecerile lor, cu străzile lor, cu o ștachetă ridicată, la care un om normal ajunge la 70 de ani.

– În ultimul timp, au început să înfunde și pușcăriile.

– Trist. Nu mă bucur de zornăitul cătușelor, pentru că îmi aduce aminte mereu în ce hal a ajuns țara asta, cât s-a putut fura. Asta te deprimă, pentru că, deși s-a spus, la un moment, dat <Nu mai e nimic de furat>, uite că mai e și ăștia tot fură, nu se mai opresc. Există expresia asta nenorocită – <Lasă, că merge și-așa!>. Mă, nu mai merge, opriți-vă!

– Care este cea mai mare carență a societății noastre?

– Lipsa de educație. Nu se mai citește. Te duci pe <goagăl>, te duci la vale…

Spune-ți și tu povestea! Scrie-ne la contact@oamenidepoveste.ro!

Se iubește de 42 de ani cu o zână unguroaică

Cum s-a îndrăgostit Vladimir Găitan? Simplu și curat. Iată povestea lui de dragoste: „Eram militar în termen, pe la Arad, unde se filma pentru <Pe aici nu se trece!>. Locuiam la hotel, nu la unitate. După o noapte grea de filmări, am ajuns în cameră pe la 4 dimineața. Stăteam cu actorul Vlad Rădescu”. Caldele aduceri aminte luminează obrazul lui Găitan: „Eh, mă trezește ăsta pe la 10 și-mi zice: <Bătrâne, am și eu o gagică unguroaică, vreau s-o prind aici>. Am înțeles, l-am lăsat singur, am coborât la terasă. Stând așa, lăsat pe spătarul scaunului, văd o pereche de picioare, pe sub castani. Un minijupe, niște craci superbi, pentru premianți, ce mai! Intră fata în hotel, dar nu stă mult, pentru că ne trezim cu picioarele ei superbe la masă. Eram și cu alți actori. Ne-o prezintă Silviu Stănculescu – studentă la București, revenită acasă. Tünde o chema, adică zână, în limba maghiară. Apoi, ia cuvântul Tünde: <Io invit pe dumneavoastră la noi la masă>. Am mers toți, avea o gospodărie de nota zece, cu piscină, cu doi câini Saint-Bernard, o grădină japoneză… Vlad Rădescu ajunsese deja, așa că-l întreb ce s-a întâmplat. <Bătrâne, am comis-o rău de tot. S-a supărat pe mine, pentru că am chemat-o sus, am jignit-o>, îmi zice Vlad”.

42 de ani au trecut de la primul sărut furat de Vladimir lui Tünde

Tânărul Vladimir a profitat din plin de greșeala colegului său: „La un moment dat, dau peste Tünde în tocul bucătăriei. Eu voiam să trec, când ea îmi pune, așa, o piedică. Ne-am sărutat cam un minut și jumătate, timp în care maică-sa tușea pe lângă noi. De atunci, au trecut 46 de ani, suntem tot împreună”. Doamna Tünde Găitan, care este lângă noi, îl corectează imediat: „42 de ani, dragă. Nu mai exagera”.

Cărțile pe care le citește acum Vladimir Găitan

Are doi copii și o nepoțică

Vladimir Găitan se laudă cu doi copilași, Alex și Gloria. Băiatul, economist, e stabilit de 12 ani la Londra și este căsătorit cu o thailandeză-chineză, cu care are o fetiță. Gloria este actriță și a rămas aproape de părinți, la București. „Alex a prins perioada comunistă, e mai modest, mai atent… Gloria, născută în democrație, e drăcușorul familiei”.

Diagnosticat cu cancer al sângelui

La 40 de ani, Vladimir Găitan primea un diagnostic crunt: cancer la sânge. Medicii îi mai dădeau zece ani de trăit. „A fost cumplit, dar uite că de 28 de ani îmi duc boala cu demnitate. La o analiză banală, făcută la cererea unei doctorițe care-mi era spectator, s-a descoperit că aveam acest accident de sânge, revers al leucemiei”, povestește Găitan, care plătește aproape 1.000 de lei, lunar, pe medicamente.

••• interviu apărut și în Evenimentul Zilei •••