Paul Cernat: „Istoria globală se pregăteşte să intre într-o altă fază”

Dincolo de reperele care conturează silueta culturală a tânărului intelectual Paul Cernat, interviul prinde în pelicula sa, prin filtrul unei analize pe cât de concise, pe atât de limpezi, amurgul civilizației occidentale, hărtănite de valul migrațiilor orientale și tocite de politici neinspirate. Într-un viitor european în care neliniștea palpită deja nestingherită, prezentul României, confiscat de scandalul tezelor de doctorat plagiate sau de dezinteresul pentru cultură și educație, pare încremenit într-o veșnică primenire, niciodată dusă până la capăt.

Oameni De Poveste: Ați trecut razant pe lângă meseria de inginer ocupând, în 1993, dacă nu mă înșel, ultimul loc la Litere. Ce-ați simțit, ca student la Politehnică, atunci când ați văzut rezultatele, linia trasă sub numele dumneavoastră? Ați știut că acesta este drumul lui Paul Cernat sau ați perceput admiterea la limită ca pe o alinare firească a orgoliului personal?

Paul Cernat: Am luat-o, nu spun vorbă mare, ca pe un semn providenţial; după ce am aflat că am fost admis am realizat că drumul meu nu putea fi altul. Nu mă pregătisem prea mult, şi îi invidiam pe cei care se pregătiseră de ani întregi pentru Filologie, dar aveam un feeling cvasi-inconştient că va fi bine. Sigur, orgoliul mi-a fost flatat într-un mod paradoxal şi, în ceea ce mă priveşte, caracteristic: îmi spuneam că, dacă m-am pregătit doar două săptămîni şi tot am intrat, în timp ce alţii s-au pregătit de ani întregi şi au eşuat, înseamnă că am vocaţie, poate chiar destin, iar faptul că am intrat ultimul deasupra liniei spunea şi el ceva: cei din urmă vor putea deveni cei dintâi. Mă rog, megalomaniile tinereţii… N-am fost niciodată vânător de note: mediile mele, între clasa a IV-a şi finalul facultăţii, au fost între 8 şi 9. Nici deţinător de premii în şcoală n-am prea fost (din clasa a cincea am avut doar menţiuni) şi îi dispreţuiam pe tocilari. Nu aveam nici cea mai vagă înclinaţie pentru meseria de inginer; am dat la Metalurgie din comoditate evazionistă, pentru că acolo se intra cel mai uşor la finele Epocii Ceauşescu şi pentru a scăpa de un serviciu militar căruia nu mă simţeam capabil să-i fac faţă. Pe vremea aceea, într-un regim centrat pe industria grea, majoritatea tinerilor mergea spre Politehnică doar din dorinţa de a obţine mai uşor un loc de muncă mai bun decât cel de muncitor sau ţăran, să zicem. La Litere erau doar 50 de locuri, dintre care multe, mă gîndeam, erau dedicate celor „din sistem”. De fapt, voiam să câştig timp în speranţa unei salvări viitoare despre care nu ştiam încă nimic. După 1990, am simţit că vine, în sfârşit, apa la moara adevăratelor mele înclinaţii dintotdeauna şi am decis că trebuie să-mi croiesc altă soartă – acum, ori niciodată! – după ce am văzut o emisiune la TV despre „fenomenul” studenţilor care şi-au ratat vocaţia umanistă dând la Politehnică. Dacă nu intram în 1993 la Litere viaţa mea ar fi luat un curs pe care nici acum nu mi-l pot imagina. Am învăţat totuşi multe din experienţa politehnistă. Am învăţat, în primul rând, cum să învăţ, şi am mai învăţat să descopăr domenii foarte importante pentru care nu avem înclinaţie reală. Asta îţi schimbă perspectiva asupra lumii şi îţi deschide mintea, te face, adică, mai puţin exclusivist, mai relativist chiar, mai pregătit să te obiectivezi, să te priveşti din afară, mai pregătit pentru înţelegerea complexităţii lumii, de fapt.

Care era, în acei ani, atmosfera la Litere? Contextul social era destul de tulbure…

Era multă agitaţie politică şi o uriaşă decompresie după frustrările ultimilor ani de ceauşism. Efectele au fost ambivalente: pe de o parte – mult entuziasm intelectual şi creativ, un fel de neopaşoptism postmodern; pe de altă parte, un justiţiarism revanşist agresiv. În toamna când am intrat la Litere, pereţii facultăţii erau plini de afişe ale Ligii Studenţilor care îndemnau la izgonirea lui Ion Dodu Bălan din Facultate… În fine, foarte mulţi studenţi se implicau civic pe atunci, se înfiinţau reviste, cenacluri, grupuri de dezbatere critică, la cursuri aveau loc dispute aprige, era şi o aviditate de a afla cât mai multe de peste tot – studenţii buni mergeau la toate conferinţele posibile, se înscriau la toate limbile străine exotice (sanscrită ş.a.), audiau cursuri de la alte facultăţi… Mult idealism, puţin pragmatism, şi o bulimie a lecturii moştenită din anii „rezistenţei prin cultură”. O asemenea efervescenţă a devenit azi neverosimilă. Eram şi eu foarte politizat, voiam să mă implic nu în politica propriu-zisă, ci într-un militantism al schimbării culturale, al reformei radicale etc. – mă rog, entuziasme şi iluzii către care azi privesc cu multă ironie. Am fost dezamăgit rapid de Liga Studenţilor, ai cărei conducători şi militanţi erau deja, în majoritate, pro-legionari şi implicaţi în afaceri dubioase. Fiind de când mă ştiu un antilegionar convins şi un spirit liberal în sens larg, m-am dus spontan spre ceea ce percepeam a fi, pe atunci, zona cea mai reformistă şi mai sincronistă. Eram, de fapt, în căutarea unei „a treia căi” social-liberale, pentru că nu-mi plăcea FSN-ul, cu atât mai puţin nostalgicii de tip PRM sau PSM, dar nu-mi plăceau nici neo-ortodoxismul anticomunist al PNŢ-CD sau aroganţa elitistă a GDS. Am învăţat, în timp, şi din iluziile de atunci, şi din deziluzii, convins fiind că omul cât trăieşte (intelectual vorbind) învaţă.

Vă considerați critic literar, comentator literar sau cronicar literar?

Mai mult critic şi comentator literar decât cronicar, deşi practic de multă vreme, cu intermitenţe, cronicăritul ca pe o utilă gimnastică de întreţinere.

Care sunt diferențele dintre cititul de plăcere și cititul ca profesie? Sunt dese momentele când cititul este, în același timp, și deliciu, și mijloc de trai?

Diferenţele sunt mari, dar nu insurmontabile. Între cititul din „datorie profesională” şi cititul de plăcere, fără obligaţii imediate, încap multe nuanţe: când o carte despre care scrii nu-ţi place, îţi poate plăcea felul în care scrii de ce nu-ţi place. Un critic care se ia în serios nu citeşte pasiv, ci se confruntă mental, permanent, cu cartea pe care o citeşte, fie că îi place sau nu. Poţi să-ţi alegi cărţile despre care scrii şi în funcţie de importanţa pe care le-o acorzi, şi mai ales în funcţie de interesul pe care ţi-l provoacă. Eu, cel puţin, aşa procedez. Pe de altă parte, lecturile de plăcere („lecturi civile”, cum le spune, inspirat, un coleg mai vârstnic) sunt experienţe de cultură generală pe care poţi să le accesezi, profesional, oricând. Dacă înainte de a te profesionaliza nu ai citit enorm, din pură pasiune, şi dacă nu citeşti şi în afara „datoriilor” de serviciu, vei fi un critic iremediabil plat. Cititul profesionist ar trebui să fie şi o formă (plăcută) de creativitate imaginativă, de explorare şi descoperire, nu o rutină de tocilar întârziat sau o obligaţie de funcţionar sastisit. Un critic care nu citeşte decât cărţile pe care le comentează la gazetă e, după părerea mea, un critic eşuat.

Ce amintiri păstrați despre prima carte care v-a trezit interesul pentru lectură?

Nu mai ştiu care e aceea… pentru că n-a fost una anume, au fost, pur şi simplu, cărţile. Cartea de pe care am învăţat să citesc, la patru ani şi jumătate, a fost o carte de bucate a Sandei Marin. Am mai povestit asta. Păstrez şi acum exemplarul, cu mâzgălelile mele pe el. Dar nu cartea de bucate mi-a trezit interesul pentru lectură, asta-i sigur!

Este comunismul românesc, trăit, o lume dispărută sau se mai simt și astăzi reminiscențele unei ieșiri destul de lente din această utopie? Ce-a însemnat și ce înseamnă acum comunismul pentru Paul Cernat?

Felul în care mă raportez azi la comunism (din perspectiva unui om de stânga ecumenic şi moderat) e foarte diferit faţă de felul în care mă raportam în anii `80 sau `90. Comunismul românesc (vorbesc de comunism ca regim politic, nu ca doctrină!) a fost o realitate mult prea complicată, cu manifestări foarte diferite de la o etapă la alta, cu costuri şi beneficii diferite de la o categorie socială la alta, şi nu poate fi redus nici la represiunea violentă a anilor `50, nici la dezastrul social din anii ’80. Idealizarea perioadei precomuniste sau a capitalismului ar fi o gravă eroare, ca şi evaluarea superficială a contextului internaţional, a clauzelor Războiului Rece ş.a.m.d. Cea mai mare eroare ar fi însă considerarea totalitarismului comunist ca o „paranteză a istoriei”. Nu a fost o paranteză, chiar dacă a reprezentat o ruptură – dar oare Istoria nu a fost mereu alcătuită şi din rupturi? -, dincolo de care elementele de continuitate sunt esenţiale. Nu insist. Chiar felul în care eu însumi priveam fenomenul până prin 2006-2007 a devenit între timp obiect de studiu pentru mine, cel de acum. Însă mulţi congeneri ai mei au rămas prizonieri ai fantasmelor din prima tinereţe, fixaţi afectiv în traumele şi urile lor. Incapacitatea de a privi obiectiv şi nemilitant epoca aceea ar putea să ne coste, ne costă deja.

Care este perioada de aur a romanului românesc? Dar a poeziei?

Cred că perioada dintre 1927 şi 1947 şi cea dintre 1965-1985 au fost, de departe, cele de maximă înflorire, şi pentru roman şi pentru poezie. După 1990, şi mai ales după 2000, au apărut multe romane bune, unele chiar foarte bune, dar pe ansamblu n-au mai apărut romancieri de forţa şi cu personalitatea celor din perioadele amintite. Minimalismul (auto)biografic a ajuns într-o fundătură; nu întâmplător, cele mai semnificative reuşite aparţin prozatorilor optzecişti sau post-optzecişti care au realizat acest impas şi au încercat să reinventeze un nou maximalism epic. În ceea ce priveşte poezia, au apărut mulţi poeţi buni, dar aproape deloc poeţi mari. O posibilă explicaţie ar fi dată de efectele globalizării culturale, între care standardizarea şi aplatizarea limbajului poetic dominant. Poeţii de azi nu mai sunt creatori de identităţi lingvistice sublimate şi reprezentative, nu mai dau „un sens mai pur” cuvintelor propriului „trib”, ci operează, cu mai mult sau mai puţin talent, în interiorul aceluiaşi limbaj al poeziei biografice, contingente, de tip american, care s-a generalizat şi la noi de prin anii `80 încoace.

Există politici editoriale care idealizează perioada interbelică, fără a evidenția și carențele acelei societăți (rata mare de analfabetism, discrepanțe sociale mari, antisemitism, etc), fără a oferi tabloul complet al României dintre războaie. Vinde bine „interbelicul” sau, pur și simplu, oferta acelor timpuri este mai generoasă?

Da, există asemenea politici editoriale, chiar dacă mai puţin agresive azi decât în anii `90. Putem explica acest fenomen, parte naiv şi bovaric, parte ideologizat profitabil. Ca recuperare a unor zone cenzurate anterior, ca reacţie compensatorie faţă de frustrările acumulate, la nivelul publicului general cultivat, în deceniile de comunism, dar şi ca reacţie faţă de nemulţumirile prezentului, el poate fi înţeles şi acceptat. A persevera în atare atitudine sau a o impune ca dogmă fără a oferi, cum bine spuneţi, „tabloul complet”, mi se pare însă periculos politic şi inept intelectual. E, în orice caz, o atitudine care oferă consolări facile şi nu ne ajută deloc să ne înţelegem istoria. Poate doar să ne automistificăm – a câta oară?

V-aș ruga, dacă se poate, să încercați un exercițiu de imaginație. Dacă ar fi fost posibil – în ce perioadă ați fi dorit să trăiți, să scrieți, să faceți critică literară? Cu ce personaje vi s-ar fi părut interesant să polemizați în scris?

Mi-ar fi plăcut, probabil, să beneficiez de avantajele unei şcoli la fel de solide ca acelea de care aveau parte elevii interbelici (cei ale căror familii îşi permiteau; grosul populaţiei se zbătea, din păcate, în analfabetism) şi să-mi formez o cultură umanist-clasică, istorică şi filosofică, asemenea criticilor din acei ani. Mi-ar fi plăcut, probabil, să beneficiez şi de avantajele scriitorilor instituţionalizaţi din anii comunismului, să am parte de tirajele lor, dacă nu de poziţia lor socială, să fiu plătit la fel de bine ca ei pentru un articol sau pentru o carte, să am acces la împrumuturi de la Fondul Literar ş.cl. Dar nu aş renunţa, sub nicio formă, la libertatea şi deschiderea intelectuală de care am parte acum. De polemizat, prefer să polemizez cu contemporanii mei; cu ceilalţi nu mă prea imaginez făcând-o.

Sunt scriitoarele române, de ieri și de astăzi, marginalizate, împinse spre periferia peisajului cultural?

Astăzi mult mai puţin decât în alte epoci. Din acest punct de vedere, generaţia mea – şi epoca în care s-a afirmat public – are un mare avantaj asupra celor anterioare, când femeile au trebui să lupte din greu pentru a li se permite lucruri care în zilele noastre par de la sine înţelese. N-aş vrea să idealizez, însă, situaţia: există un misoginism latent şi difuz, despre care autoarele pot vorbi în directă cunoştinţă de cauză.

Ce specie literară credeți că se potrivește cel mai bine unei femei-scriitoare?

Toate speciile literare, la fel ca în cazul unui bărbat. Resping, categoric, orice discriminare „esenţialistă” şi orice prejudecată de gen. În opinia mea, neumai faptul că, prin rigorile patriarhatului tradiţional, femeile au fost socialmente eliminate de la anumite activităţi a putut conduce la ideea falsă, abuzivă, potrivit căreia ele nu ar fi în stare să facă la fel de bine anumite lucruri atribuite bărbaţilor – spre exemplu filosofia, matematica, muzica sau critica literară „de autoritate”.

Ați făcut compromisuri pentru a beneficia de anumite avantaje?

Îmi place să cred că nu am făcut compromisuri care compromit, ci acele compromisuri minimal-acomodante care ţin de instinctul elementar de conservare în câmpul cultural. Nu le-am făcut, nici pe acestea, pentru a benefia de avantaje, ci pentru a nu avea parte de mai multe dezavantaje decât pot duce. Mă refer în special la eschive, tăceri prudente, concesii diplomatice, la evitarea unor confruntări inutile sau contraproductive. Toată lumea a făcut şi face aşa ceva, în diferite doze, iar cine afirmă contrariul minte. Glumind puţin, aş spune că mi-am făcut suficiente iluzii în diverse momente de-a lungul timpului ca să fie nevoie să mai fac compromisuri grave.

Vi s-a propus vreodată să scrieți/criticați la comandă, pe bani mulți?

La comandă da, pe bani mulţi – nu. Din fericire pentru confortul meu interior, n-am stofă de mercenar. Dar cunosc cazuri cărora li s-a propus asta, şi care s-au pretat cu entuziasm.

Care sunt carențele sistemului românesc de învățământ? Educația, încotro?

Carenţe, cât cuprinde: subfinanţarea, lipsa spaţiilor, clientelismul (politic, dar nu numai) asociat cu corupţia, selecţia deficitară la mai toate nivelurile, adoptarea dezastruoasă a Programului Bologna, precarizarea crescândă a învăţământului umanist şi de cultură generală, dificultatea financiară de acces în universităţi a tinerilor săraci şi/sau din mediul rural, standardizarea cantitativistă, finanţarea per capita la nivelul instituţiilor de învăţământ universitar, masificarea adesea frauduloasă a doctoratelor, slăbirea extremă a autorităţii profesorilor, transformarea cvasi-totalităţii universităţilor private şi a multora dintre cele de stat în SRL-uri cu beneficii intelectuale zero… şi exemplele pot continua. Încotro? Vreau să cred că nu spre faliment.

Ce părere aveți despre intenția de limitare a numărului de ore la materiile umaniste? S-a propus scoaterea din programă a unor cursuri de istorie, limba latină, limba română etc?

Din păcate, e un fenomen care afectează, în doze diferite, întreaga Europă, una dintre consecinţele toxice ale globalizării neoliberale. Învăţământul umanist nu produce bani, deci e considerat dispensabil, iar istoria, latina, limba română – ca materii care prezervă identitatea naţională şi tradiţia europeană – sunt, probabil, considerate un obstacol conservator în calea globalizării trans-, multi- şi supranaţionale.

Ce este invidia, domnule Paul Cernat?

Un sentiment uman care în doze rezonabile poate fi stimulativ (ex. invidia colegială), dar care, în doze nerezonabile şi în absenţa lucidităţii necesare, te otrăveşte şi te blochează.

Ce țel a avut generația dumneavoastră? A avut vreunul? A cultivat vreun ideal?

Nu mă simt în măsură să vorbesc în numele unei generaţii şi, în genere, al unei colectivităţi oarecare. Încerc totuşi să schiţez un răspuns obiectiv: cred că generaţia mea, mai exact – a celor născuţi între 1968-1980, a avut (mai are încă) o iluzie, periodic reactivată, a reformismului radical şi un impuls antiautoritar dominant, ambele – parţial explicabile prin experienţa traumatică a ceauşismului târziu din perioada copilăriei şi a adolescenţei. După cum vedeţi, am vorbit despre „iluzii” în loc de „idealuri”…

Sunteți profesor, critic literar, scriitor, publicist. Este evident că nici una dintre aceste meserii nu este foarte bănoasă. Care este însă cea mai respectată în România?

Mi-e greu să spun. Ceea ce mă interesează cel mai mult e respectul de sine. Restul e secundar.

Sunt alocați suficienți bani Culturii?

Scandalos de puţini, din 1990 încoace. Cultura e văzută ca o cenuşăreasă dispensabilă. Retragerea progresivă a statului s-a dovedit a fi însă o catastrofă, pentru că România (ca şi Europa, de altfel) nu poate fi America, unde fundaţiile particulare au rol de mecena.

Vom scăpa vreodată de politizarea instituțiilor culturale, educaționale? În țara noastră a devenit aproape o regulă ca „x” organism să aibă în frunte un personaj aliniat unei linii de partid.

Din păcate, nu cred, chiar dacă e de dorit să limităm, pe cât posibil, politizarea şi efectele ei. Mă tem, apoi, că eventualele tentative de „depolitizare” vor aduce în fruntea instituţiilor lupi în blană de miel, la fel de clientelari ca şi cei politici pe faţă. Nu de politizare mă tem cel mai mult, ci de incompetenţa şi impostura asociate.

Ce părere aveți despre scandalurile care au condus la scindarea Uniunii Scriitorilor? Care ar trebui să fie, în formula ideală, rolul unei asemenea organizații?

M-am numărat printre cei care au susţinut Grupul pentru reforma U.S.R. Sunt, aşadar, parte. Criza de azi nu a început însă de la cutare Premiu (acesta fiind, vorba ceea, ocazia, nu cauza), ci de la modificarea în condiţii dubioase a statutului de către preşedintele Nicolae Manolescu şi apropiaţii domniei sale, în vederea obţinerii dreptului la un număr nelimitat de mandate prezidenţiale în loc de două. Ce a urmat se ştie: un război interminabil în instanţă, abuzuri în serie ale actualei conduceri – dezinformări, campanii de stigmatizare şi reprimare morală a rebelilor, constrângeri prin ameninţări ale membrilor ş.cl. Grupul de Reformă are şi el multe defecte, de altă natură. Conflictul e în orice caz, structural, şi nu-i priveşte doar pe scriitorii instituţionalizaţi, ci mai ales pe cei neafiliaţi, în special tineri, care au ajuns să respingă de plano Din păcate, nu mai cred că U.S.R. poate fi reformată – această organizaţie care, în perioada 1965-1989, devenise un bastion al deschiderii reformiste, a devenit un anacronism autoritar şi provincializat, tot mai uzat moral. Aş vedea rolul acestei organizaţii exclusiv la nivel sindical, de apărare a drepturilor scriitorilor, de promovare a lor, de protecţie socială. Mi-aş dori să apară mai multe Uniuni ale scriitorilor, cu drepturi patrimoniale comparabile.

Sunteți un om religios, stimate domn? În ce crede Paul Cernat?

Sunt un spirit laic, secular, dar nu anticlerical sau antireligios; un creştin ortodox nepracticant care ar vrea să creadă în existenţa vieţii de apoi, dar nu prea reuşeşte.

Care este profilul cultural al României?

Cel de azi? Haotic, cu instituţii disfuncţionale, în care se descurcă şi din care se salvează cine poate… Dar, pentru un răspuns mai complex şi mai rezonabil, mi-ar trebui cu siguranţă un studiu amplu asupra situaţiei.

Cum credeți că va evolua limba română? Va reuși să-și păstreze identitatea sau va fi „înghițită” de limbile de circulație internațională? Deja pare că limba română s-a „englezit”. Mulți corporatiști vorbesc pe jumătate limba română. Cealaltă jumătate este o pseudo engleză de birou. S-a creat un melanj grotesc.

Limba română s-a confruntat, de la formarea ei, cu pericolul de a fi „înghiţită” de fel de fel de valuri lingvistice, dar a supravieţuit printr-o enormă capacitate de asimilare. Cred că se va descurca la fel şi în perspectivă. Fenomenele pe care le amintiţi sunt deranjante, fără îndoială; ele ţin de un snobism al modernizării şi au existat, sub alte forme, şi în alte perioade – să ne amintim de „latinizanţii”, „franţuziţiii” sau „italienizanţii” secolului XIX. Nu e bine să le bagatelizăm, dar nici să le dramatizăm prea tare.

Mai prezintă interes produsele tipărite? Mă refer, în special, la ziare, reviste culturale etc. Care credeți că va fi soarta lor? Le așteaptă o moarte lentă sau o revitalizare?

Produsele tipărite prezintă interes, dacă ne referim la cărţi mai ales. Mare parte a presei cotidiene print a sucombat însă în ultimii ani sau are mari dificultăţi economice. Publicaţiile culturale din provincie au devenit, în marea lor majoritate, autosuficiente şi confidenţiale, ţinute artificial în viaţă de bugetele locale. Ne place sau nu, prezentul şi viitorul aparţin presei online sau presei print capabile să stabilească legăturile cele mai eficiente cu publicul prin intermediul online-ului (site-uri de internet, forumuri, facebook). În ceea ce priveşte cărţile, nu cred că e-book-urile vor lua locul cărţii tipărite – cred mai degrabă într-o coexistenţă paşnică a suporturilor. Cine va şti să se adapteze creativ noilor exigenţe şi să aibă un management performant va supravieţui acceptabil, cine nu… nu.

Ce reprezintă internetul, facebook-ul și celelalte mijloace de comunicare pentru tagma intelectualilor?

Ca de obicei, o şansă şi o capcană în acelaşi timp; totul e să nu devii robul lor, şi să le foloseşti în aşa fel încât beneficiile să fie mai mari decât pierderile. Internetul a devenit indispensabil pentru intelectualul contemporan, iar social-media a ajuns să ocupe, în ultimii ani, o mare parte a spaţiului public, inclusiv parte a vieţii literare; a face abstracţie de ea ar fi total contraproductiv. Pentru „tagma intelectualilor” facebook-ul e, ca şi pentru alţii de altfel, o formă de (auto)promovare, de interacţiune, de informare şi de amuzament – eventual o nouă formă de pierdere a timpului, dar e şi cea mai la îndemână modalitatea de a lua, în timp real, pulsul actualităţii, cu maximum de conexiuni posibile.

Ce opinie aveți despre clasa noastră politică?

Mi se pare submediocră, fără leadership autentic – seamănă într-un fel cu echipa naţională de fotbal. Obiectiv vorbind însă, nu e atât de odioasă cum încearcă „maximaliştii” să acrediteze. E, da, tot mai incultă, prea interesată de căpătuială şi de propriile interese, şantajabilă, vulnerabilă, inerţială şi timorată, parţial mafiotizată. Dar, pe ansamblu, nu e mai rea decât media societăţii româneşti, inclusiv – moralmente vorbind – decât mulţi dintre cei care o acuză virulent, din amvonul unei purităţiimaginare. Nu e, de pildă, extremistă sau agresivă. Dar nu vreau să intru acum în detalii, că nu mai terminăm niciodată.

Cum comentați fenomenul migrațiilor? Cum va fi afectată Europa din punct de vedere cultural?

După iluzia postcomunistă a victoriei democraţiei liberale, Istoria le-a dat lecţie după lecţie entuziaştilor care, cu bietul Fukuyama ca port-drapel, o considerau ajunsă la un happy end. În anii care au urmat atentatelor de la 11 septembrie şi intervenţiei lui Bush J. & Co în Irak (coroborată cu revirimentul Rusiei şi ascensiunea economică a Chinei), Occidentul dezvoltat a început să dea rateu după rateu, iar „pagubele colaterale” ale intervenţiilor militare au fost mult mai mari decât beneficiile scontate. Apariţia ISIS/Daesh pe ruinele Al-Quaeda, eliminarea inutilă a lui Saddam Hussein şi Ghaddafi, eşecul primăverii arabe, recunoaşterea erorii intervenţioniste (eroare sancţionată şi de publicul american, prin alegerea lui Obama) sunt doar câteva exemple. Criza economico-financiară din 2008, dublată de ascensiunea statelor BRICS, a arătat că expansiunea modelului occidental şi-a atins limitele. Iar episodul Euromaidan-ului de la Kiev cu contraofensiva Rusiei lui Putin şi ocuparea Crimeei, conflictul geopolitice din Siria, jocurile Turciei lui Erdogan, Brexit-ul şi ascensiunea naţionalismelor europene, posibila victorie a lui Donald Trump, arată că Istoria globală se pregăteşte să intre într-o altă fază. Una dintre cheile crizei migranţilor, cu efect direct asupra ţărilor U.E., ne-o oferă, fără doar şi poate, conflictul din Siria, un nou război al Troiei unde armatele zeilor din Olimp sunt reprezentate de SUA şi Rusia, care-şi dispută sferele de influenţă în lumea musulmană. Iar migranţii joacă aici rolul unui cal troian de export. Şi, peste toate, disputa dintre Statele Unite şi Rusia pentru „mâna” Uniunii Europene, în vederea parteneriatului transatlantic sau eurasiatic (mai nou a armatei europene ca alternativă la NATO). Pentru a înţelege mecanismul care a declanşat criza refugiaţilor trebuie să urmărim însă etiologia neocolonială a conflictului din Siria şi politicile rutelor de tranzit. Avem, apoi, ţinta: o Uniune Europeană tot mai vulnerabilă şi debusolată, epuizată sub povara propriei birocraţii, şi un eşec evident al proiectului federalist în faţa intereselor naţionale divergente. Victimă a propriei ipocrizii, cancelarul german Merkel a deschis cutia Pandorei, iar eroarea sa ne va costa mai scump decât austeritatea pe care a gestionat-o hegemonic. Incapabile să-i integreze pe migranţi, ţările U.E. înregistrează deja o explozie a naţionalismelor centrifuge, iar procesul se va accentua, semn că liberalismul post-naţional a fost doar un vis care a sedus lumea cât timp oferea prosperitate şi siguranţă economică. Şi un lux acumulat, să nu uităm, după secole de colonialism. Azi, fluxul aparţine Orientului, iar Occidentul, aflat în reflux, e atacat din interior, cu propriile arme, şi se apără prost, cu efecte dezastruoase asupra propriului softpower. Îmi e tot mai clar că această „criză a refugiaţilor” anunţă un sfârşit al globalismului unipolar şi o reaşezare a lumii pe alte coordonate. Rămâne de văzut şi cu ce preţ – viitorul nu sună liniştitor.

Ce scriitori români credeți că ar fi meritat Premiul Nobel?

Ca să merite Premiul Nobel ar trebui să îndeplinească, mai întâi, criteriile din testamentul lui Alfred Nobel (care, atenţie, nu sunt strict estetice, ci şi umaniste, indiferent cum e definit umanismul într-o epocă sau alta) şi să fie traduşi bine în cât mai multe limbi, dacă se poate la edituri importante. N-am avut prea mulţi scriitori în asemenea situaţii. Au fost „în cărţi”, la vremea lor, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga (sabotat însă în anii `50 de regimul comunist), Marin Sorescu, acum cel mai bine plasaţi par a fi Norman Manea şi Mircea Cărtărescu. Povestea asta cu Nobelul arată însă un complex naţional care pe mine, unul, mă cam irită. E o ambiţie provincială, un complex al nepremiatului avid de recunoaştere la Centru, în condiţiile în care „Centrul” însuşi pare să fi devenit o iluzie. De fapt, premiile nu consacră cu adevărat; adevărata consacrare, cea durabilă şi, aşa-zicînd, inefabilă, se joacă la alte niveluri ale receptării.

Care sunt autorii preferați ai cititorului Paul Cernat?

Ar fi o întreagă bibliotecă… În loc de răspuns: îmi doresc mult de tot să scriu, cândva, o carte despre Sadoveanu, dar înainte de asta pregătescu una despre tânărul Geo Bogza.

Ce părere aveți despre scandalul tezelor de doctorat plagiate?

E o consecinţă, intens (dar explicabil) manipulată politic, a unui fenomen mult mai larg, care a facut ravagii în mediul universitar post-decembrist, când doctoratele au devenit un sport de masă. Însă nu numai politicienii postcomunişti care, de regulă, n-au avut şi n-au vreme de studiu îşi plagiază sau, cel mai des, îi pun pe alţii să le plagieze tezele de doctorat: mă tem că peste 80% din tezele susţinute în România de azi sunt fie plagiate, fie compilate, fie pur şi simplu proaste, impostură intelectuală. De ce? Din motive de învăţămînt de masă a la roumaine, cu toate malversaţiunile aferente – economice, legislative, administrative şi, aşa-zicând, „umane” de după 1989.

Care a fost ultima carte bună pe care ați citit-o?

Acum, depinde ce înţelegem prin cărţi bune: de la un timp evit, pe cît posibil, cărţile proaste, prefer să tac despre ele decît să pierd timpul cu „raderea” lor. Acum, când răspund la întrebare, tocmai am recitit, în vederea unei comunicări, Scrisorile lui Iog Ghica către Vasile Alecsandri. Din literatura universală, ultima carte bună pe care am citit-o ar fi, până nu-i va lua locul o alta, „O ciudăţenie a minţii mele” de Orhan Pamuk.

Care este cartea scrisă de Paul Cernat la care omul Paul Cernat ține cel mai mult? Și de ce?
Sînt nemulţumit de toate cărţile pe care le-am scris, singur sau în colaborare. Cel mai mult ţin la cartea pe care am scris-o cu cea mai mare plăcere şi în afara oricăror obligaţii de serviciu: Modernismul retro în romanul românesc interbelic, chiar dacă, la o eventuală reeditare, i-aş face destule adaosuri şi retuşuri.