Cu Nicu Covaci la cea mai tare băută, în Timișoara

”S-a consumat la înălțime și gâlgâiam din două sticle o dată”

Cum la 18 ani, Nicu Covaci ajunsese să câștige din muzică de trei ori salariul mamei sale – croitoreasă la Teatrul Național din Timișoara – e lesne de înțeles că adolescentul rebel o luase razna. Nu mai asculta decât de propriile-i impulsuri și sentimente. Era șeful trupei Sfinții, rebotezată rapid Phoenix, era frumos, purta barbă și plete, se îmbrăca fix ca rockerii din Occident și era adulat de mii de tinere. Firesc, s-a dedat și teribilismelor, nu mai puțin decât orice iubitor al vieții boeme.

„Prima băută? Cine mai știe exact când, unde, cu cine? Țin minte însă una remarcabilă”. Nicu Covaci surâde și în miezul acestui fericit exercițiu facial sclipesc regrete și melancolii limpezi: „Eram tinerel, avusesem concert și câștigasem bine. La început, în Timișoara, prestam într-un club care devenise ca a două noastră casă. Era gașca copiilor crescuți fără tată, aveam o încredere nezdruncinată în noi… Aşa, facem ce facem şi – asta îmi aduc aminte perfect – mă trezesc cocoțat pe cel mai înalt hotel din oraș. Stăteam chiar pe marginea acoperișului și, în timp ce trăgeam la măsea, îmi legănam picioarele în gol. Nu pot să spun că era pentru prima dată când beam – nu! – dar într-un asemenea mod sigur n-o mai făcusem. Doamne, ce nebunie!”.

Și-a rupt piciorul încercând să facă yoga amețit de băutură

În timp ce povestește, Covaci soarbe cu poftă dintr-o bere germană, nefiltrată, rece și amintirile se așează parcă mai bine în matca lor: „Strigam ca un apucat, suspendat acolo, între cer și pământ, apoi beam zdravăn. Gâlgâiam din două sticle o dată, una de votcă, alta de Martini. Le țineam strâns în colțurile gurii și știam, cum știu și acum, că trăiam un sentiment de libertate. Poate și asta a însemnat acea băută pentru mine. Cum să vă spun? În Timișoara anilor ‘70, grație șvabilor, a ungurilor, a evreilor, a tuturor străinilor care trăiau pe Bega și a relațiilor pe care le aveau în Occident, se gândea mai liber, mai puțin cenzurat, mai îndrăzneț”.

 

În tinerețe, Covaci, liderul trupei Phoenix, se dădea în vânt după vinul roșu. Îl prefera și acum, dar nu refuză nici o țuică bună sau o bere nefiltrată. // Fotografii: arhiva personală

Prima beție de poveste a lui Covaci, împletită atât de strâns cu senzația de libertate, pălește însă în fața unui episod senzațional, trăit mai târziu, când Phoenix umplea stadioanele și inimile oamenilor de speranță.

”Românilor le plăcea muzica noastră, mai ales după ce am cotit-o spre etno-rock. Adevărul este că, la acea oră, eram unici în Europa. În fine, revenind la beții… Se știe că muzicienii de succes, care trăiesc din această meserie, au o vorbă: <Nu bate niciodată un copil când ești în concert! S-ar putea să fie al tău>. Așa și noi. Păi, după ce terminam de cântat prin țară, se încingeau adevărate orgii. Care cum nimerea. Băutura curgea gârlă, iar gagicile treceau de la unul la altul. E adevărat, fiecare avea câteva admiratoare fidele sau câte o femeie stabilă, dar la astfel de chefuri nu se mai ținea cont de nimic. Nu existau reguli. Eh, la o asemenea paranghelie, când o luasem bine pe ulei, am vrut să mă dau mare cu vastele mele cunoștințe de yoga. Incitat și provocat, am încercat să-mi ridic, de pe loc, piciorul peste cap. Nu știu cum dracu’ am făcut, beat fiind, dar am căzut și mi-am rupt piciorul! Mă, mi-am rupt piciorul! Accidentare mai stupidă n-am pomenit”.

Pană de motor, noaptea, cu Răduleasca pe șa

O altă povestioară amuzantă despre festele pe care ți le joacă alcoolul consumat în exces, de data aceasta cu Nicu Covaci în rol de spectator, s-a petrecut în 1993. „Mergeam la mare cu motocicleta și o aveam în spatele meu pe Mihaela Rădulescu. Nu mai țin minte exact cu ce prilej goneam spre Constanța, vreun concert probabil. Îmi amintesc însă că, pe la Cernavodă, am avut o problemă la motor, pur și simplu n-am mai putut continua drumul. Cum era și noapte, intrasem un pic în panică. În fine, până la urmă am reușit să urnesc măgăoaia până la un service amărât. Bucurie multă, inimă ruptă! Singurul om care se pricepea la motociclete, era beat pulbere. Inițial, nu mi-am dat seama că mecanicul era lovit bine în aripă. Mai ales că, după ceva timp, a rezolvat cu succes problema motorului. Când să plecăm însă, în timp ce le mulțumeam băieților pentru ajutor, mecanicul se zgâiește la mine și exclamă către ceilalți: <Bă, eu nu mai beau, că deja îl văd pe Nicu Covaci!>. Toată asistenţa a izbucnit într-un hohot de râs. Ăsta era atât de trosnit, încât nici măcar în ultima clipă n-a înțeles pe cine a ajutat. Se întâmplă, nu judec pe nimeni”.

Presat de regimul comunist, Nicu Covaci a emigrat în Olanda, la Amsterdam, în 1976. Căsătorit inițial cu o olandeză, întemeietorul formației Phoenix a divorțat după aproape un an, apoi s-a recăsătorit cu o nemţoaică, stabilindu-se pentru ani buni în patria lui Goethe. Ambele căsnicii au fost făcute din interes – prima pentru a putea părăsi România comunistă, iar cea de-a doua pentru a putea locui legal în Germania. Dincolo de aceste aspecte, se pare că Nicu Covaci s-a adaptat perfect în Occident, reuşind să trăiască la fel de nonconformist şi de liber. Iată-l în această fotografie cântând la chitară, însufleţind petrecerile, gustând din berea locală, dar şi din mult-visata libertate.