Covaci a încercat drogurile, nu s-a lipit niciunul de el

A mâncat doi cozonaci plini cu hașiș!

Că tot suntem în zona viciilor, l-am chestionat pe legendarul lider al trupei Phoenix dacă, în timp ce compunea sau din pură curiozitate, a fost tentat vreodată de cocaină, de marijuana, de hașiș sau de orice altă substanță halucinogenă.

„Îți spun din capul locului că nici măcar țigările normale nu m-au atras. Am încercat toate drogurile, nu zic că nu, dar nu s-a lipit niciunul de mine. Păi, gândește-te că și atunci când trăiam în România, aveam gagici din țările nordice – olandeze, suedeze, daneze, nemțoaice – care aduceau în țară, când veneau la mare, la noi, de toate pentru toți. Nu simțeam nimic. Cred că oamenii dependenți de droguri nu reușeșc să se adapteze la viața cotidiană și-și crează o realitate paralelă în care evadează ori de câte ori au ocazia. Adevărul este că, din punctul meu de vedere cel puțin, acești oameni se folosesc mai mult de autosugestie decât de calitățile drogurilor ingerate. Își impun să creadă că sunt mai euforici, mai fericiți, mai amețiți… Păi, să vă povestesc o întâmplare, ca exemplu”.

Nicu Covaci / fotografii: colecția personală

Dă peste cap bruma de bere ce-i rămăsese în halbă, după care reia amuzat: „În ’76, după ce am fugit cu băieții din România, am încins un chef-monstru în Germania. Eram atât de fericiți că scăpasem de comuniști, că eram liberi, că puteam să facem ce ne taie capul… Gazda era o nemțoaică, pretenă veche. Dă-i cu chitara, dă-i cu băutura, cu glumele, până ce toată lumea era pe sub mese. Care pe jos, îmbrățișat cu prima femeie care-i căzuse în brațe, care rășchirat prin fotolii – matoleală în toată regula. Când m-am dezmeticit, mi-am dat seama că rămăsesem singur, zdrăngăneam de nebun la chitară. Mă luase foamea și cum n-am mai dibuit nimic de haleală prin frigider, am atacat niște cozonaci, ambii începuți, care rămăseseră pe masa din bucătărie. Mă, i-am mâncat pe amândoi și tot nu-mi potolisem focul ce-mi pârjolea stomacul. Spre dimineață, se trezește nemțoaica, gazda. Eu mă învârteam pe lângă ai mei, să-i scol… Doar ce intră în bucătărie și o aud exclamând, sugrumat așa, cu oftică: <Nu se poate! Nicu, ați mâncat toată prăjitura?>. Zic: <Păi, eu am ras-o, știi, mi-era o foame!>… <Cum? Și ce simți?>, strigă femeia, de data asta curioasă. <O foame și mai mare!>, îi răspund. <Mein Gott!>, țipă asta. <Ce-i, ce s-a mai întâmplat?>, întreb, din ce în ce mai nervos. <Nicu, în prăjiturile alea băgasem rezerva mea de hașiș pe un an!>”.

„Prefer o țuică bună, un vin de țară, o bere amară”

Se tolănește pe spătarul scaunului, mai comandă o bere nefiltrată, apoi râde înfundat: „Mă, gândește-te că eram deja amețit de băutură, nemâncat, obosit, nedormit, răgușit, dar îți jur că n-am plutit, nu m-am tăvălit pe jos de râs și nici n-am îmbrățișat copacii la plecare. Repet – părearea mea – e vorba de autosugestie. Acum, or avea și ierburile sau prafurile astea vreo influență, dar nu ele te fac să zbori sau să te prăbușești. Doar omul are puterea asta. Cu mintea lui. Vorbesc despre cazurile oamenilor care încearcă drogurile și le folosesc rar, nu despre dependenții care-și bat joc de mintea și de corpul lor. Una peste alta, e o prostie! Personal, prefer o țuică bună, un vin de țară, o bere amară, o companie plăcută… Dar vreau să rămân conștient, să mă pot bucura de fiecare în parte”.