Nicolae Breban: ”La noi, Justiția ascultă de Partid sau de Serviciile secrete” / PRIMA PARTE

Nicolae Breban spune, de cele mai multe ori, ceea ce gândește. Cuvintele țâșnesc pur și simplu în șuvoi, curg, tulburi, peste vremuri, fără să cruțe prezentul, nici viitorul închipuit al României.

Trecutul scriitorului Breban însă, trecutul povestit, dezvelește amintiri grele, îmbibate de melancolie și regrete. Acest interviu este, fără îndoială, o mărturie a unei vieți, dar și un document al unei „epoci de aur”, în care „poetesele” se prostituau intelectual, în care autori celebri se prefăceau că se tem, pentru a înghiți pe nerăsuflate „prăjiturile” comuniștilor, în care apăreau cărți în zeci de mii de exemplare și în care scriitorii umblau, prin cârciumi, cu sute de mii de lei în buzunarul de la piept. (Partea a doua a interviului va apărea săptămâna viitoare pe oamenidepoveste.ro)

• Oameni De Poveste: Scrieți, acum, la 82 de ani, o amplă lucrare autobiografică. Vă consemnați, așadar, memoriile. Ce-a însemnat copilăria pentru Nicolae Breban?
• Nicolae Breban: Dragul meu, am aici, uite-l, un dosar cu 450 de pagini – copilăria și adolescența, completate de niște teorii. Nu pot schematiza, pentru că le-aș banaliza. Fac, însă, o încercare. Am copilărit în trei sate – unul lângă Baia Mare, unde tata era preot, un al doilea – în sudul Banatului, la Vărădia de Caraș, unde una din bunicile mele avea o prăvălie, și al treilea sat – în Sârbia, lângă Beograd, unde era un sat german. Bunică-mea, mama mamei mele, era săsoaică. Apoi, despre adolescență, spun că n-a existat. Într-adevăr am avut o falsă adolescență. Pun mai mult accentul pe pubertate, perioadă despre care nu vorbește nimeni. O definesc ca pe o perioadă a despicării sexelor… Aveam un amic care avea geniu și care știa că pubertatea e mai interesantă decât adolescența – Nichita, Nichita Stănescu – și amândoi ne înțelegeam pe acest loc al pubertății, pe care l-am trăit amândoi ca pe un șoc. Deci, sunt jumate neamț, șvab de fapt, din colonizarea târzie a Mariei Tereza, la 1700. Șvabii ăștia au venit după sași, care au făcut toate orașele din sudul Transilvaniei. În general, noi, românii, n-am construit orașe. Sibiul, Sighișoara, Brașovul, Aradul – sunt făcute de nemți… Clujul, Oradea sunt făcute de unguri… Noi am făcut câteva bisericuțe, mă rog, e foarte bine și așa. Dar, legat de asta, din acest motiv, cred eu, au apărut foarte târziu universitățile la noi. Inclusiv romanul, care este o construcție, cum o văd eu. Deci, cum sunt alcătuit? O dată – partea germană – care m-a ajutat în profesia mea de romancier târziu exprimată. Mie mi-a fost greu, n-am fost un spirit precoce. În România există mulți tineri care au un tip de precocitate, dar îi duc în eroare pe pedagogi, pentru că această precocitate nu anunță de fapt nimic. Nu exprimă adevărate valori. Poate doar în matematică, dar în restul științelor fundamentale și al artelor rezultatele vin la maturitate, după o cultură asimilată și după o anumită rutină profesională. Deci, târziu am debutat, în ’65, pentru că mi-a fost greu să fac primul meu roman, Francisca. A fost, de altfel, și singura carte la care am scris vreo două-trei variante. După aia, restul, le-am scris mai rapid. Și aceste trei cărți le-am scris necunoscut, neafirmat. Publicasem doar câteva schițe nebăgate în seamă, în anii ’60. Schița era la mare modă, cum e și astăzi cu Caragiale. Or, în schiță și în nuvelă erau mai buni decât mine doi colegi – D. R. Popescu și Fănuș Neagu. Pe vremea aceea, la Gazeta Literară – unde lucra ca simplu corector prietenul meu, Nichita – era un tânăr, Nicolae Velea. A scris câteva schițe care au atras atenția unor critici evrei – ei conduceau Gazeta Literară, organ al USR – singura revistă teribilă, pentru că afirma și desființa în același timp. Eh, ei credeau că Velea va deveni un mare romanicer… Da’ de unde! S-a înnecat în alcool și a murit. În sfârșit, eu am debutat târziu. Am avut și noroc că am debutat mai târziu, pentru că, dacă o făceam mai devreme, ca Radu Cosașu sau Petru Dumitriu, care aveau deja rubrici la Scânteia Tineretului, publicau, erau celebri, aș fi fost prins și eu, ca ei, în acel experiment de tip stalinist – Școala de literatură Mihai Eminescu. Această școală avea, pe atunci, deja doi ani, mulți pedagogi de aici erau niște impostori – poetul Victor Tulbure, Dan Deșliu -, niște haimanale literare, care, însă, erau și prezenți în manualele școlare, erau cunoscuți. Toată impostura asta a durat tot stalinismul, vreo douăzeci de ani. Așa că, eu am avut noroc că n-am debutat mai devreme. M-ar fi prins stalinismul, impostura și minciuna literară, cum l-au prins, mai ales, pe foarte talentatul Petru Dumitriu, care era cu zece ani mai mare decât mine.

• V-ați dat seama de această întârziere norocoasă acum sau în timp v-ați construit o scuză pentru debutul târziu?

• Nu, am avut noroc, pentru că la 20 de ani scriam mediocru. Fănuș (n.r. – Neagu) și D. R. Popescu au scris bine la început și s-au lansat. Fănuș era redactor la revista Luceafărul, condusă de Deșliu, și D. R. Popescu era redactor la o revistă foarte bună pe vremea aceea – Steaua – condusă de Baconsky. În anii ’55, Baconsky s-a trezit din beția lui stalinistă și ordinară și a încercat să revină la adevărata viață literară. A făcut o revistă mai bună, dar acest lucru l-a determinat pe Dej să-l scoată de acolo și să-l aducă la București, în marginalitate literară, declasat. A murit, săracul, la cutremurul din ’77.

• ..

• Da, Fănuș și Popescu au debutat cu volume apreciate de critici, pe când eu eram nu un întârziat, ci un ratat. Nu eram nimic pe vremea aceea. Toți mă vedeau ca pe un acolit al lui Nichita. El locuia pe la mine, spunea la toată lumea că am talent, iar oamenii îngăduiau, vorbind despre amablitatea lui Nichita. Bine, Nichita era amabil cu toată lumea…

• Când și cum s-a produs explozia scriitorului Breban?

• A fost o uriașă surpriză. Am venit cu trei romane, unul după altul. „Francisca”, „În absența stăpânilor” și „Animale bolnave”. Eu am mișcat atunci gustul criticilor și al publicului – care era format pe nuvelă -, l-am mișcat pe roman. Ceva din Rebreanu, Papadat-Bengescu, Dostoievski… Se părea și, de fapt, chiar așa era, că de vreo 10-15 ani nu se scrisese roman bun. Nu se putea. Dacă apărea unul, trebuia să conțină atmosferă de uzină, personaje membre de partid, osanale la adresa Uniunii Sovietice. Bine, au apărut așa mii și mii de romane, dar nici unul de luat în seamă. În perioada anilor ’50 și începutul anilor ’60 au apărut două-trei cărți care au rămas până astăzi – „Moromeții”, a lui Marin Preda, «Bietul Ioanide», carte înjurată în presă, a lui George Călinescu, și «Groapa» lui Barbu. Astea au fost toate. Apăruseră, în schimb, nuvele bune, gen care a dispărut astăzi, atât în România, cât și în Europa. Editurile mari nu mai publică nuvele. Păcat, pentru că românii n-au înclinare spre roman, care este o construcție dificilă, ci spre nuvelă. Acest lucru arată încă o dată specificul românilor. Spun repede, în două-trei pagini, un adevăr și gata. În nici o literatură mare europeană nu există celebri autori de schițe. Există mari nuveliști, dar romanul edifică, de fapt, o anumită cultură, o mentalitate, un moment… Noi, românii, am venit și aici cu un secol de întârziere, la un secol după francezi și ruși, după Balzac și Tolstoi.

• Să ne întoarcem la întrebarea de început – cum era copilul Nicolae, Nicușor cum erați alintat de mamă, de altfel persoana care v-a iubit cel mai mult?

• Te trimit la unul din romanele mele – „În absența stăpânilor” – scris când eram tânăr, pe malul Timișului, prin ’65-’66. E primul meu roman bun. În „Francisca” am folosit tiparul comunist, ca să pătrund, să public. Eh, „În absența stăpânilor” n-a fost înțeles. Succes mare am avut cu „Animale bolnave”, pentru că, văzând că nu merge cu acest tip de abordare, care se cheamă abisalitate – critica română nefiind pregătită atunci să înțeleagă -, am schimbat. Ai auzit de Jung? El vine primul cu ideea de abisalitate… Proust și Dostoievski au explorat acest concept. Iar eu, ca un netot, pentru că un netot am fost toată viața, în loc să fac romanele pe linia lui Rebreanu sau Sadoveanu – acestea erau atunci marile linii – romanul agrar și romanul istoric – m-am afundat, în al doilea roman, în abisalitate. „În absența stăpânilor” se cheamă așa pentru că am plonjat în trei categorii biologic-psihologice – bătrâni, femei și copii, descriind ce se întâmplă cu aceste categorii, la nivel abisal, în absența bărbaților maturi, în absența stăpânilor. „Animale bolnave” e un roman polițist. Făceam, în el, psihologie, portrete, l-am adus, oarecum, pe Dostoievski în literatura română. Mă rog… întorcându-mă la romanul „În absența stăpânilor”, subliniez că cel mai scurt capitol a fost dedicat categoriei copii – țin minte că i-am dat un titlu frumos, „Oglinzile carnivore” -, pentru că eroul meu, Herbert – i-am ales un nume german deoarece era vorba, de fapt, de copilăria mea, de mine – , era un tinerel extrem de slab…

• Tinerelul acesta, adică Nicușor al mamei și al bunicii…

• Da, da. Acest tinerel subțirel face tuberculoză, pentru că în familiile nemților erau mulți tuberculoși… Herbert era extrem de stângaci… Tatăl meu, care era preot maramureșean, o întreba pe maică-mea: «Cu cine l-ai făcut p-ăsta?». Fratele meu, în schimb, avea prezență de spirit, era puternic…

• Tatăl îl iubea mai mult pe Alexandru, fratele dumneavoastră.

• Așa e. Eram extrem de pierdut, poate chiar din cauza acestei enorme sensibilități de a impregna realul – „oglinzile carnivore” din carte sunt ochii copilului care prindeau toată această realitate dură, o înfulecau, destabilizându-se astfel. Târziu au realizat cei mai mulți că nu eram un copil prost, ci foarte sensibil, de o sensibilitate haotică, pe care n-o foloseam la nimic. Mai târziu au venit avatarurile tinereții mele. În clasa a zecea  de liceu am fost dat afară din toate școlile UTM, de partid… Era prin ’51, în plin început stalinist. Eu și un copil de chiabur… Tatăl meu era preot al unei biserici desfiinațe – în ’48 a fost interzis al doilea cult al României, greco-catolicismul, episcopii au fost închiși la Canal…Eh, tatăl meu, scăpat de această prigoană, a avut un spirit practic și a creat o moară și o făbricuță de ulei, într-o vreme când uleiul de floarea-soarelui se dădea pe cartelă… Așadar, am fost exmatriculat ca fiu de popă unit și exploatator. A început astfel un șir de eliminări din viața socială. Am fugit la Oradea, unde am terminat liceul la fără frecvență, ca funcționar. Ca o paranteză – am publicat acum un roman – „Singura cale” – în care vorbesc despre acea perioadă din viața mea.

• N-ați suferit din cauza faptului că tatăl dumneavoastră v-a iubit prea puțin în comparație cu dragostea pe care i-a arătat-o celuilalt fiu, fratelui dumneavoastră? N-ați fost frustrat din cauza aceasta?

• Ba da, am și scris despre această relație cu tata… Mama, în schimb, a fost formidabilă, m-a iubit enorm până în ultimul moment al vieții ei. A murit aici, în acest apartament, la 92 de ani. Ea m-a ajutat cel mai mult. Deși n-a fost de acord să fiu scriitor.

• Ce meserie vă sfătuia să alegeți?

• Ceva practic, doar era nemțoaică. Inginer, medic, profesor, ceva cu leafă, cu bani… ea venea dintr-o familie de comercianți, iar tatăl meu dintr-o familie de preoți.

• Dar mama a adus averea în familie.

• Așa e. Tata nu avea, pentru că fusese al treisprezecelea copil acasă. Tatăl lui, adică bunicul meu, fusese tot preot, a zidit chiar și-o biserică. Brebanii au zidit. Și eu zidesc, doar că bisericile mele au geamuri de sticlă, transparente… În fine, bine că am debutat târziu, altfel m-aș fi umplut de noroi, la fel ca Dumitriu sau Cosașu. Dumitriu era chiar talentat, dar s-a grăbit să livreze barbarilor Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Chivu Stoica mizeriile cerute. Dumitriu i-a înjurat, în „Vânătoare de lupi”, pe luptătorii din Făgăraș, pe ofițerii și pe țăranii care refuzau să-și dea pământul. Oamenii ăștia demonstrau că a existat cu adevărat o luptă violentă cu puterea comunistă, iar Dumitriu i-a înjurat. Și acum, cu excepția Luciei Hossu Longin, care a realizat „Memorialul durerii”, se tace prea mult în jurul acestei istorii, în jurul acestor luptători…

• Cum v-ați simțit, ca scriitor, în comunism?

• Ce să zic, eu, Nichita Stănescu, Ana Blandiana eram celebri. Acum, nu mă mai cunoaște nimeni, nu mă mai invită nimeni la televizor… Am o carte acum, dar n-am editor. A vrut cineva să mi-o publice, dar fără bani. Păi, cum fără bani? Am lucrat trei ani la ea. Dacă mie nu-mi dați bani, ce fac tinerii? Sunt zeci de scriitori buni care mor de foame. Deci, cultura, de douăzeci și ceva de ani, nici un om politic nu ia cuvântul ăsta în gură – cultura. În ultimii ani, s-a vorbit mult de educație și de sănătate.

• Educația la ce nivel e acum?

• Și Educația e praf! Au făcut tot felul de reforme, iar acum Guvernul ăsta de diletanți, de tehnocrați a vrut să ne imbecilizeze total. A vrut să scoată istoria din manuale, limba latină. Păi, dacă scoți limba latină e ca și cum i-ai tăia unui stejar rădăcinile. Limba română e o limbă romanică. Dacă nu știi latina, nu știi limba. Ungurii, care-s huni, studiază latina în școli. Și noi, care avem o limbă latină, corpul principal al limbii noastre e latina, nu se mai vorbește? Sau să tai istoria? Au făcut praf! Un tânăr nu mai are în cap ce s-a întâmplat cu adevărat. N-ai istorie, n-ai stat român! El trebuie dezmembrat, cum vor unele ONG-uri de tip Soroș, să facă un Ardeal autonom, adică să-l treacă la unguri.

• Există și ideea potrivit căreia un popor imbecilizat este mai ușor de condus…

• E o diferență între dictatură și democrație. Chiar și în democrația asta românească. În dictatură trebuie să conduci, în democrație trebuie să vinzi. În dictatură trebuie să conduci, ai nevoie de un aparat coercitiv și de o ideologie – și asta e invenția secolului XX. Cele trei regimuri de extremă dreaptă și stângă – nazist, fascist și comunist – au inventat, alături de violența polițistă, ideea politică. Dar, am vrut să spun adineauri, n-am respect pentru ideea – să ucizi în numele unei idei. De altfel, tot secolul XX a stat sub efigia unei idei, unei idei a unor regimuri exterminatoare, extreme. O idee pe care a exprimat-o un personaj al unui roman rusesc. Îl chema Raskolnikov…

• „Crimă și pedeapsă”…

• Așa. Și, acolo, Raskolnikov a scris un articol în care vorbește de faptul că poți să transgresezi limita morală, dacă vrei un destin de excepție. În aceeași perioadă, 1860-1861, era un tânăr filosof din Germania, dat afară din facultăți, care are o carte – „Dincolo de bine și de rău” – în care vorbește de relativitatea criteriilor tablelor lui Moise. Așa a apărut conceptul de amoralitate, pe care nu-l înțelege nimeni și care n-are legătură cu imoralitatea. Imoralitatea înseamnă să omori sau să furi. Amoral, însă, ce înseamnă?

• Spuneți dumneavoastră, e limpede că vă place la catedră…

• Aha, tot eu. Înseamnă să transgresezi legea morală, dar nu în sens penal. De aceea spuneam că aceste regimuri dictatoriale, polițiste s-au înarmat și cu ideologie. Ceea ce mulți occidentali și tineri de azi n-au înțeles că puterea comunistă sau nazistă nu se baza numai pe Securitate, ci și pe ideologie. Enorm pe ideologie, care venea cu idei, de altfel, foarte atractive la început: egalitate, muncă și mâncare tuturor. Într-adevăr, și naziștii, și comuniștii dădeau de mâncare la toată lumea. Egalitatea, egalitatea, dar în jos… Și în ziua de azi vedem că tinerii nu mai suportă inegalitatea, adică de ce unii au zece Lamborghini? Pentru că tatăl lui are nu știu câte miliarde de dolari, iar mulți n-au un leu în buzunar – acesta este capitalismul românesc. Dar capitalismul acceptă inegalitatea, în condițiile de regim al justiției, al învățământului, al meritocrației etc.

• Dar care dintre aceste două sisteme – comunism și capitalism – promovează mai mult imbecilitatea maselor?

• Nu, nu imbecilitate, e mult spus, deoarece pentru norod au luptat generațiile acestea pașoptiste și-n România, și-n Rusia, și-n Europa. Primele forme de manifestare ale prozei au fost populare, pentru luminarea poporului, pentru că era principiul fundamental – că educația te face liber. Poporul nu este imbecilizat în România. Românii nu sunt proști, dar românii au căzut, total nepregătiți, într-o altă zonă a unei organizări sociale, în libertate totală, cum a fost după Revoluție. Dar ce creează o libertate într-o societate nepregătită? Anarhie! Așa au apărut grupuri de inși care s-au strâns și au pus mâna pe frâie, noii lideri.

• Cine sunt noii lideri ai României acum?

• În România nu mai există lideri. E grav că Parlamentul e corupt de instanțele partinice, de influența prea mare a partidelor în alegeri, iar justiția, pentru că unii procurori încă ascultă de indicații laterale, nu aplică legea în puritateta ei. De accea, în ultimii zece ani, s-a putut fura cu japca din bugetul național sute și sute de milioane de euro, în timp ce se tăiau salariile, se desființau spitalele, în timp ce lumea murea de foame. Mai lipsește ceva României și nu se observă: lipsește reacția populară, ieșirea în stradă.

• Stăm prost când vine vorba de spirit civic.

• Nu există așa ceva. Se vorbește în numele unei realități care nu există. După Revoluție, eram la Paris. Când am auzit că se face Grupul de Dialog Social, ca voce a societății, m-am bucurat. Dar, când am venit la București, și eu, și Țepeneag, care publicam în Franța, și nu ne-a chemat nimeni la GDS, unde era un grup de literați – Liiceanu, Blandiana – mi-am dat seama că nu e bine. De fapt, brusc, GDS a devenit un ONG. Un ONG foarte frumos, o organizație neguvernamentală, dar infiltrată rapid de oamenii lui Soroș. Și de alții…

• Se tot vorbește de Soroș, ce credeți că este în spatele acestui nume?

• Soroș e un mare financiar american, de origine maghiară evreiască. El speculează cu diverse valori foarte mari – acum douăzeci și ceva de ani era să pună în dilemă francul francez. Tipul e foarte tare, e un parazit tipic al ultimei forme de existență a capitalului. Ce înseamnă asta? Capitalul nu mai produce mărfuri, nici locuri de muncă, nici investiții, ci este o pură speculație de credite, de bunuri, de oameni, de încredere, de grupuri. Or, grupurile finanțate de Soroș în România, stipendiate foarte serios, au mers pentru o societate deschisă, au mers pe niște ideologii – Karl Popper, Smith și alții – au mers spre o dizolvare a națiunii, a identității naționale. O perspectivă de unghi închis. Nu s-a mers pe grupurile reprezentative pentru un popor, ci pe individ. Pe individul care n-ar fi avut nici o forță singur, ci doar susținut din spate – un spate care nu se vede niciodată – de două instituții esențiale: serviciile și mas-media.

• O teorie a complotului. Care ar fi scopul final?

• Scopul, se zice, e corporatist… Marea putere a televiziunii, după Revoluție, pentru că televiziunea e doar o tarabă care face rating ca să vândă mărfuri, a introdus ideea de necesități false. După un timp, chiar îți dai seama că n-ai nevoie de toate acele lucruri promovate agresiv la televizor. Îți dai seama că adevăratele necesități sunt foarte puține.

• Să lăsăm deoparte comploturile… Domnule Breban, ce vă face fericit?

• Faptul că pot să scriu și că pot publica, cu anumite greutăți, ceea ce scriu, luptându-mă în continuare, înainte cu cenzura comunistă, acum cu cenzura economică. Fericirea mea a stat întotdeauna în scris și, mai ales, în compuneri a unor mari construcții epice.

• Cum scrieți? Greu, chinuit, repede?

• Trebuia să mă întrebi asta când eram tânăr, atunci scriam mai greu. Acum, pentru că-mi cunosc bine meseria, scriu foarte ușor. Nu scriu mult, nu! Scriu câte două-trei pagini pe zi, dar în șase luni am un roman de 600 de pagini. Aici e neamțul din mine. Forța mea e tenacitatea. La mine, tenacitatea a ajuns să fie un al doilea simț, o formă a libertății. Acum, de exemplu, nu lucrez la nici o carte. Mă simt prost, mă scol noaptea, la ora 3, pentru că am insomnii, și aș vrea să mă duc la laptop, dar n-am ce să scriu…

• Scrieți la laptop?

• Toată viața am lucrat cu mașina de scris. Primele zece romane le-am scris la mașină. Deci, scriu ușor, scriu foarte bine, mi-am învățat meseria… Pe vremuri, aveam succes, adică vindeam mult. „Animale bolnave” a avut un tiraj de 30.000 de exemplare. S-au vândut toate. „Bunavestire”…

• Alte vremuri, alte tiraje…

• „Bunavestire” a avut tot 30.000 tiraj. Asta nu s-a vândut, a dispărut într-o noapte, pentru că s-a știut că e un manuscris oprit, refuzat de două edituri. Marin Preda m-a refuzat pe mine, după doi ani de așteptare. A refuzat să-mi trimită cartea la tipar.

• Îi era frică?

• Era invidios. Mult mai grav… M-a rugat luni de zile, mă lua să bem la Athénée Palace, să bem whisky… Avea un teanc de bani, vreo zece mii de lei avea la el, pe vremea când salariul era de 1.000 de lei.

• Iar dumneavoastră aveați câțiva lei în buzunar…

• Aveam la mine o bancnotă de 25 de lei, de la mama. Luam și eu un whisky, apoi doar cafea. El, la al treilea whisky, îmi spune: «Nici nu-ți dai seama ce-ai făcut! Bunavestire este o satiră contra socialismului. Splendid! Dar taie-o în două, pentru că partea a doua nu merge!»

• Poate era invidios Marin Preda, dar asta nu l-a împiedicat să vă ofere bani.

• Mi-a oferit, mi-a oferit 200.000 de lei. Pe loc! Dar doar dacă tăiam în două cartea. Mi-a zis: «Ia banii și ți-o public mai târziu>. Apoi, la editură – era de față și Simion într-un colț – , l-am întrebat de ce nu-mi publică romanul. Mi-a spus că nu e marxist, ci cinic, iar eu i-am replicat că nici „Moromeții” lui n-a fost un roman marxist. «Eh, eu am avut noroc», mi-a spus. În fine, m-a mai respins o editură, m-au chinuit, am mai tăiat… Până la urmă, am avut noroc, a venit unul – Burtică – în locul lui Dumitru Popescu, ștab la partid. M-a chemat la el, avea pe masă „Bunavestire”. 700 de pagini, care aveau pe margini 2.000 de observații! Îmi zice: «Dumneata nu vrei să tai nimic»… Și toți scriitorii erau furioși – de ce nu taie Breban? Adică, eram nebun! Zic: «De ce să tai? E foarte bun»… Eu nu aveam unde sta. Aici, unde te-am primit, în acest apartament cumpărat de tatăl meu, stătea un colonel de Securitate. Deci, n-aveam locuință, stăteam la mama, colonelul nici nu ne lăsa să intrăm aici… Totuși, în acea perioadă, scriam ca un nebun. Am terminat „Îngerul de gips”, 700 de pagini, în septembrie ’72 și, după o lună, am început „Bunavestire”, alte 700 de pagini. Eram liber, fusesem dat afară din Comitetul Central, de peste tot, eram liber. Eram printre puținii, foarte puținii oameni liberi. Eu și Ceaușescu eram cei mai liberi oameni din România.

• Dar nu vă gândeați din ce veți trăi?

• Nu, nu m-am gândit niciodată. Am avut norocul sau nenorocirea de a fi singur. N-am avut familie. Eram cu mama, care-mi făcea de mâncare, îmi mai dădea câte un ban… După ce m-a văzut cu o vilă la Șosea, cu trei mașini la scară, plin de bani, deodată nu mai aveam nimic.

• N-ați pus nimic deoparte când erați pe cai mari? Pare incredibil.

• N-am pus, că n-am bănuit că Ceaușescu, în ’71, eu fiind la Paris – veneam de la Cannes, unde filmul meu, făcut după „Animale bolnave”, atrăsese atenția – va da acele declarații în „Scânteia”. Era un discurs care nu-i mai aparținea lui Dumitru Popescu, în care Ceaușescu nega tot ce declarase în ultimii ani, ani în care eu chiar crezusem în ideea de pragmatism a comunismului. Or, Ceaușescu ce-a făcut? A întors-o brusc! Ce voia? Voia mai multă putere. Și voia dinastie personală, să fie voievod, adică ideile lui Popescu de data aceasta. Ceaușescu nu l-a mai lăsat să-i scrie discursurile, cu toate că textele lui Popescu erau elegante.

• Și cine i le-a făcut apoi?

• Alții, golanii ăia de pe lângă el. Eh, eu am răspuns unor întrebări puse de jurnaliștii francezi, în care acuzam politica lui Ceaușescu, și imediat am fost coborât din funcții… În fine, Popescu era deștept. Voia ca eu să conduc. Dacă m-ar fi chemat când m-am întors de la Paris, chiar după ce m-au dat afară din CC… În fine, eu eram bucuros că am scăpat. Păi, când am revenit în țară, se strânseseră toți în jurul meu, parcă vedeau o stafie. Nu înțelegeau cum de am avut curajul să revin în România. Eram și cetățean german, puteam să rămân afară. Chiar m-a întrebat un personaj din partid – «Domnule Breban, dumitale nu ți-e frică?». «Ba da, dar nu foarte tare», i-am răspuns. E singura diferență… Iar la români e și mai grav altceva, o chestie pe care n-am mai spus-o niciodată: românii nu numai că se tem foarte tare, dar se și prefac că se tem foarte tare. Sub Ceaușescu, timp de douăzeci de ani, intelectualii români s-au prefăcut că se tem, s-au prefăcut că sunt obedienți. Câteodată, totul era de o prefăcătorie splendidă, împinsă până la actul artistic. Voi, cei de aici, din sud, ați învățat arta disimulării. După cinci sute de ani sub turci, din care 300 la mâna fanarioților, ați învățat să spuneți una dimineața, alta la prânz și alta seara, cu pretenția ca fiecare dintre variante să fie adevărată. Ați învățați să vă adaptați la schimbare.

• Domnule Breban, ce este adevărul?

• Asta este o întrebare impertinentă.

• Încercați, totuși, să răspundeți.

• Cum, ce este adevărul? Du-te la greci, du-te la Aristotel, du-te la Platon…

• Care este adevărul lui Nicolae Breban?

• Păi, există mai multe adevăruri, adevărul religiei, adevărul unei națiuni, adevărul istoric, adevărul unui partid…

• Adevărul culturii care este?

• Creația de valoare este o formă a adevărului. Dacă vreți o definiție simplă, aș spune că adevărul e construcția dintre idee și realitate, o potrivire între o idee a ta și realitate. Ăsta-i adevărul.

Interviu apărut și în revista Caiete Critice și parțial în Evenimentul zilei