Interviu-document cu poeta Ana Blandiana

„Trăim într-o societate construită pe două păcate: crimele de la Revoluție și crimele Mineriadelor!”

Început într-un ritm ușor, pedagogic, dialogul cu scriitoarea Ana Blandiana a înghițit, pe măsură ce întrebările și răspunsurile s-au rostogolit, trepidante, în trena timpului, adevăruri dureroase despre România, despre victoriile și, mai ales, despre eșecurile noastre.

Oameni De Poveste: Unde mai găsiți putere să luptați pentru apărarea adevăratei democrații?

Ana Blandiana: Mi-am propus să nu mă mai implic, să fac cât mai mulți pași înapoi de pe scena publică, să ies din lumina reflectoarelor și din perioada din viața mea pe care am numit-o „o sinucidere provizorie”. Deși știam că pentru mine istoria literară e mai importantă decât istoria, ieșisem complet din propria mea viață, din propriul meu destin. Eram de dimineață până seara la Alianța Civică. Aveam sentimentul că fac ceva necesar, util. Înainte de ’89 nu avusesem acest sentiment, această certitudine. Credeam doar că datoria unui scriitor este să scrie ceea ce crede și să publice, dacă poate, ceea ce scrie. Cu cât eram interzisă, cu atât aveam senzația că sunt pe drumul cel bun. După ’89 am descoperit în ce măsură viața și numele meu puteau fi manipulate și folosite în sprijinul unor interese pe care în prima clipă nici nu le-am bănuit. M-au luat, m-au pus neîntrebată  în Consiliul Frontului, au vrut să mă facă vicepreședinte, eu am refuzat, am demisionat… M-am regăsit în situația de  dinainte de Revoluție. Brusc, eram din nou inamicul public.

Crima inventării teroriştilor şi crima recurgerii la mineride sunt păcatele fondatoare ale societăţii noastre. Acesta este fundamentul putred deasupra căruia nu se poate construi nimic.

Despre Alianța Civică și nevoia de implicare

Primeați teancuri de scrisori de amenințare.

Da, eram pedepsită pentru că am înțeles.

Ce ați înțeles?

Era o perioadă confuză și exaltată de libertatea bruscă, de ineditul sentiment de solidaritate din Piața Universității. Oamenii nu mai știau exact ce e bine și ce e rău. Mai întâi au fost exaltați de libertate, apoi au descoperit că la putere au rămas aceiași și, deci, ceva nu este în regulă. Atunci au început să caute puncte de sprijin. Astfel au apărut scriitori, actori, persoane care erau publice dinainte. Iar pe mine mă recomandau nu numai interdicțiile dinainte, ci și demisia  de după. Nu puteam, în acea situație, să mă eschivez, să spun „Ştiți, eu n-am timp, eu trebuie să scriu versuri”. Au urmat Piața Universității, mineriadele, alegerile din ’96. Alegerile au fost câștigate de Convenție, implicit de Alianța Civică, organizaţia noastră, cea care coagulase Convenţia și care organiza marşurile, mitingurile, care avea adeziunea populară. Cu excepția personalității lui Corneliu Coposu – care a marcat chiar și prin moartea lui viața politică – partidele nu rezonau în opinia publică. Legătura Alianței Civice cu politica a fost predominant legată de domnul Corneliu Coposu, nu neapărat de PNŢ și în nici un caz de PNL. Noi eram alcătuiți din altă substanță. Erau mii de intelectuali care se simțeau vinovați nu pentru ce făcuseră înainte de Revoluție, ci pentru ce nu făcuseră.

Nu se implicaseră îndeajuns în treburile cetății.

Da, nu fuseseră eroi, dar nici nu aveau cum să fie. Eroismul aparținuse primelor două decenii de după ocupația sovietică: se rezistase în munți, se murise în anchete, în închisori. Fusese un eroism tragic. În fragmentul de comunism trăit de generația noastră și eroismul, și solidaritatea,și speranța fuseseră excluse. În ceea ce mă privește, simțeam că, dacă acum nu mă implic, sunt vinovată și pentru ce fusese înainte. Fusesem interzisă ca scriitor, e adevărat, dar asta nu însemna că reușisem să schimb ceva în sistemul comunist. Să te opui ar fi însemnat să-ți dai foc în piața publică. Dar nici asta nu ar fi schimbat ceva.

Cum v-a prins Revoluția? Cum ați trăit acele momente?

Am aflat în seara de 17, era un concert de colinde, la Sfântul Iosif. Noi suntem ortodocși, dar mergeam acolo la concertele de colinde. Acolo am aflat de la cineva care ascultase Europa Liberă că se întâmplă ceva foarte grav la Timișoara. Când ne-am întors de la Sfântul Iosif am văzut, în dreptul Sălii Radio, un fel de marțieni, purtând pe cap căşti cu antene, înarmați cu arme stranii și cu scuturi din plastic transparente și lungi până în pământ. Erau trupele USLA, dar asta am dedus ulterior, atunci habar nu aveam cine și ce erau. Nu semănau nici cu milițienii, nici cu securiștii de pe Calea Victoriei. Am realizat că se întâmplă într-adevăr ceva și ne-am grăbit să ajungem acasă ca să ascultăm BBC şi „Europa Liberă”. A treia zi, cineva a primit un telefon din Timișoara.  Telefonul nostru  nu mergea, de când cu scandalul cu Motanul Arpagic (n.r. – poem pentru copii în care scriitoarea îl parodia pe Nicolae Ceaușescu). Așadar, am aflat că cineva din Timișoara cerea să i se trimită feșe, antibiotice și rivanol, pentru că oamenii din stradă nu mai aveau curajul să ducă răniții în spitale. Fuseseră cazuri  în care oameni răniți la picior, au ieșit din spitale cu un glonț în cap!

Fuseseră uciși chiar în unitățile sanitare.

Da. Pentru antibiotice aveam nevoie de rețetă. Am început să mergem pe la prieteni doctori, am făcut rost de vreo zece rețete. Ne-am dus la farmacie și – îmi amintesc – atunci am simțit primul moment de solidaritate. Am dat rețetele, am cerut rivanol și feșe. Când m-a întrebat farmacista câte feșe vreau, n-am știut ce să spun. M-a întrebat: „Este o rană mare?”. Și eu i-am răspuns: „Fooaarte mare”. Am simțit că a înțeles  despre ce este vorba, mi-a dat un balot de feșe, pe foarte puțini bani. Apoi, până să găsim prin cine să trimitem pachetul la Timișoara armata trecuse de partea revoluționarilor. Așa că, și antibioticele, și rivanolul, și feșele au ajuns la Otopeni, unde se mutase tragedia.

Așadar, așa a început revoluția pentru Ana Blandiana.

Da, mai întâi cu episodul Timișoara. Apoi, la București, în seara de 22 decembrie, când am vrut să ne întoarcem acasă, n-am mai putut. Totul era blocat de tancuri. Stăteam lângă Radiodifuziune, unde se trăgea. Mai târziu am găsit pe biroul meu un glonț. Trecuse prin geam fără să-l spargă, făcuse doar o găurică. A fost o zonă de lupte, au fost case care au luat foc. Ne-am gândit, atunci, la ce prieten să mergem, undeva mai aproape. Așa am ajuns la familia doctorului Boeraș, care stătea la două străzi de noi. M-au întâmpinat cu: aplauze şi glume: „Ce onoare, doamna face parte din conducerea țării!”. Am crezut că-și bat joc de mine. Mi-au explicat că la televizor se anunțase componența Consiliului Frontului Salvării Naționale cu lista de nume printre care și al meu. Se începea cu Doina Cornea, se continua cu mine și se sfârșea cu Ion Iliescu.

Dacă sunt mândră de ceva, sunt mândră că am avut puterea să mă întorc la literatură! N-am fost deloc sigură că voi reuși!

Povestea primei ședințe a Frontului

Ce a urmat?

Eram extrem de confuză. Oamenii care mă știau, veneau la mine pe stradă, îmi cereau ajutorul în diverse chestiuni, credeau că am puterea să le rezolv și aveau încredere. Dar eu nu știam nici măcar unde este sediul puterii și începeam să îmi pun întrebări, să îmi pierd încrederea.

Când s-a întâmplat?

În ziua de Crăciun, când s-a anunțat că au fost executați dictatorii. Mi s-a părut un act de magie neagră. Ideea că poți să omori în ziua de Crăciun – Ziua Naşterii – m-a oripilat. Pentru prima oară mi-am pus problema: ce fel de oameni sunt aceștia care execută alți oameni în Ziua de Crăciun? Și cum de a durat atât de puțin procesul? Am devenit circumspectă. A urmat prima ședință a Frontului, pe care am descris-o detaliat în ultima mea carte – Fals tratat de manipulare.

Brucan și Iliescu au încercat să-și legitimeze grupul prin înregimentarea unor intelectuali. Aveau nevoie de niște simboluri.

Da. Prima era doamna Cornea, cunoscută în tot Occidentul drept femeia care se opusese comunismului în România. Au pus-o în frunte. Pe doamna Cornea au luat-o cu avionul de la Cluj, au dus-o întâi la Oradea, unde au ținut-o foarte multe ore pe aeroport – era ca și arestată! – iar într-un târziu a ajuns la București. Au suit-o într-un TAB și au depus-o direct în ședință! De ce au făcut așa? Pentru că, la 22 decembrie, când Iliescu și compania se legitimau deja cu numele ei la televizor, Doina Cornea a dat  ziariștilor străini declaraţii în care spunea că nu știe cine este Ion Iliescu! La această primă întâlnire a CFSN, în 26 decembrie – la care, de fapt, am și făcut cunoștință – eu încă nu știam ce i se întâmplase doamnei Cornea. Dar ulterior am aflat și mi-a întărit și mai mult sentimentul de neîncredere.

Brucan stătea lângă Iliescu, iar Iliescu se uita la Brucan înainte de fiecare replică pe care o dădea (…) Senzația mea asta a fost, că Brucan era foarte important. El era și arbitru, și jucător

Brucan era „creierul”

Cum vă explicați că v-au propus postul de vicepreședinte?

Probabil femeie fiind, și poetă pe deasupra, păream mai manipulabilă, mai „blândă”, mai ușor de dus. Am realizat asta în clipa în care am refuzat. Îmi propuneau funcția de vicepreședinte în Consiliul Frontului care, la ora aceea, era guvernul provizoriu al României. Nu le venea să creadă că un plan gândit până în cele mai mici amănunte putea fi stricat de un refuz de neprevăzut. Cine ar fi declinat o asemenea propunere onorantă?

Apoi?

Am mai participat la patru ședințe. În toate au avut loc ciocniri între mine și Ion Iliescu.

Cine era „creierul”? Brucan sau Iliescu?

Senzația mea a fost că Brucan, mai ales în prima ședință. O paranteză: la un an după ședința respectivă, a apărut o transcriere a stenogramei ei, în „Adevărul”. În mod ciudat într-o perioadă în care televiziunea transmitea 24 de ore din 24, acele ședințe, unde se discutau cele mai importante probleme ale țării, viitorul ei, nu erau înregistrate, nimeni nu filma, nu se transmitea nimic. Stenograma respectivă, pe care au dat-o publicității, era extrem de lacunară și de inexactă,  fusese rescrisă, aranjată. Când am citit-o mi-am amintit un lucru ciudat.

Mai exact?

Felul cum Brucan stătea lângă Iliescu, iar Iliescu se uita la Brucan înainte de fiecare replică pe care o dădea.

Îi cerea, cumva acordul?

Așa mi s-a părut. În fine, senzația mea a fost că Brucan era foarte important. El era și arbitru, și jucător.

Când se vota o hotărâre, Iliescu și compania erau asigurați. Din masa de manevră votau unu-doi împotrivă, vreo 3 sau 4 se abțineau, iar o sută și nu mai știu câți votau pentru. Ce rost mai avea să stau acolo?

Când viitorul țării se decide printr-un joc măsluit

Câte zile ați făcut parte din Consiliul Frontului?

O lună. În  29 ianuarie mi-am dat demisia.

Când ați realizat că este vorba de o manipulare?

Am observat acest lucru încă din timpul ședințelor. Se anunţase că 39 de oameni fac parte din Consiliul Frontului, dar în sală erau prezenți mereu mult mai mulți. Când am întrebat cine sunt ceilalți, mi s-a răspuns că erau reprezentanți ai județelor țării.

Erau bine organizați.

Când se vota o hotărâre, Iliescu și compania erau asigurați. Din masa de manevră votau unu-doi împotrivă, vreo 3 sau 4 se abțineau, iar o sută și nu mai știu câți votau pentru. Ce rost mai avea să stau acolo? Când am demisionat unii m-au acuzat că am renunțat la luptă. Dar nu era luptă, era butaforie.

Totul era aranjat.

Nu aveam nici o șansă. Totul era gândit să fie manipulat. Eu nu puteam decât să atrag atenția că regulile jocului sunt măsluite.

Vă propun un exercițiu de imaginație. Ce s-ar fi întâmplat dacă ați fi acceptat totuși să mergeți alături de clica lui Iliescu?

Dacă nu demisionam atunci, ajungeam în CPUN (n.r. – Consiliul Provizoriu de Uniune Națională a fost înființat în 1990 și era condus de Ion Iliescu). Mi-l amintesc de la televizor pe Ticu Dumitrescu, reprezentantul foștilor deținuți politici, luptând singur cu toți. Probabil că m-aș fi găsit alături de el, deși nu-l cunoșteam. Oricum, s-ar fi ajuns la același rezultat. Era clar că nu puteam schimba ceva. Au urmat fenomenul Piața Universității, alegerile… Între timp, apăruse Proclamația de la Timișoara, primul text european în care se spunea, pe puncte, cum trebuia transformată o dictatură într-un stat de drept. Piața Universității s-a născut, de fapt, ca un sprijin pentru Proclamația de la Timișoara, care la punctul opt stipula limpede ca foștii membri ai Securității sau activiști de partid salarizați să nu mai poată candida și să nu mai primească funcții de stat timp de zece ani.

26 de ani au trecut de când Ana Blandiana luptă pentru instaurarea adevăratei democrații în România.

„Păcatele fondatoare trebuie eliminate”

Trebuia să se ia totul de la zero, cu oameni noi.

Nu îndrăznesc să visez cum ar fi fost istoria acestui sfert de secol dacă punctul 8 devenea lege. În Cehia, în schimb, după un an, s-a propus și s-a aprobat Legea Lustrației, exact legea propusă de Proclamația de la Timișoara la punctul opt. La noi a devenit doar un vers dintr-un cântec…

Sunt oameni care ar trebui să  răspundă la ora actuală.

De curând au fost câștigate  la Strasbourg alte câteva procese împotriva statului român, pe tema nejudecării crimelor din timpul Revoluției și al Mineriadei. Preferăm să plătim mari daune – și asta din banii contribuabililor – decât să facem procesul Revoluției, al teroriștilor.  Într-un mod de-a dreptul sfidător, în timp ce  procesul mineriadelor a început la presiunile tribunalului european, în cazul  procesului revoluției s-a propus neînceperea urmăririi penale. Aceste două crime – crima inventării teroriștilor și crima recurgerii la mineriade – sunt păcatele fondatoare ale societății noastre. Noi trăim într-o societate care este construită pe aceste două păcate. Acesta este fundamentul putred deasupra căruia nu se poate înălța nimic.

Morții de la Revoluție și morții de la Mineriade.

E ca și când ai face o operație, dar ai lăsa o infecție dedesubt. N-ai cum să te vindeci!

E nevoie de o curățare completă, care n-a fost făcută în urmă cu 26 de ani, așa cum ar fi fost normal. Vă pare rău de acest timp?

E clar că eu, ca persoană particulară și ca scriitor, am pierdut din această implicare. Mi-am amânat periculos destinul literar… Mă întreb și m-am întrebat mereu dacă a avut un rost implicarea mea și, în al doilea rând, dacă aș face-o din nou.

Și?

Cred că răspunsul este „Da” la ambele întrebări. Dacă n-ar fi fost Piața Universității, care să atragă atenția, dacă n-ar fi fost lupta Alianței Civice, care a dus la câștigarea alegerilor din ’96 și, implicit, la rotația la putere, nu s-ar fi pus problema integrării europene. Probabil că am fi fost un fel de Belarus…

Deci, a avut sens lupta Anei Blandiana.

Da. Ca și continuarea acestei implicări prin Memorialul de la Sighet. Oricum, dacă sunt mândră de ceva sunt mândră că am avut puterea să mă întorc la literatură! N-am fost deloc sigură că voi reuși.

Întrebare pentru pedagogii României:

„Avem vreun interes să ne considerăm neînsemnați pe lumea asta?”

Scriitoarea Ana Blandiana pledează pentru apărarea demnității și a identității naționale.

Oameni De Poveste: Ați rămas în memoria multor români drept o luptătoare. Pentru ce mai luptați astăzi?

Ana Blandiana: Pentru păstrarea istoriei în programele școlare. Încerc să mă opun unor lucruri care sunt nu numai absurde, ci nocive, programate să distrugă. Ideea că vine cineva și spune că nu va mai exista decât o oră de istorie pe săptămână, care nu se va mai numi Istorie ci, amestecată cu alte materii,  Educație pentru Societate, mi se pare nu numai de neacceptat, ci și de neînchipuit. Nici măcar nu-i adevărat că este politically correct, nu Europa e de vină, ci noi dacă acceptăm. Este posibil să-ți dorești să scoți niște generații cu creierele spălate, care să nu știe de unde vin și cine sunt, asta după ce, în comunism, s-a încercat crearea „omului nou”, a omului fără memorie, pradă ideală a manipulării? Comuniștii au reușit asta pe trei sferturi. N-au putut mai mult, pentru că exista o rezistență. Acum, totul se face în numele libertății. Și al prostiei, aș adăuga. Încă de pe timpul lui Ceaușescu mă întrebam cât era plan malefic și cât era prostie în tot ce întreprindeau.

Care-i procentul acum? Mai multă prostie sau mai multă rea intenție?

Sunt foarte greu de despărțit. De fapt, amestecul este mai indigest decât componentele sale luate separat.. E clară intenția de a schimba lucrurile în rău, și totuși mi-e greu să cred că există cineva, un profesor universitar de exemplu, care să-și dorească generații întregi de roboți fără identitate națională și, în ultimă instanță, fără identitate pur și simplu.

 Atitudinea obedientă și sinuciderea provizorie

Nu vi se pare că așa-zișii noștri pedagogi dezvoltă, de cele mai multe ori, o formă de obediență, de supunere gratuită față de politica Europei?

Cred că e vorba mai curând de neprofesionalism. De ce nu sunt obedienți în a face proiecte și a accesa fondurile europene? Sunt obedienți doar în a-și nega definiția? Cine-i obligă la asta? În Est, ca şi în Vest, în celelalte ţări europene se studiază istoriile naţionale. În țara noastră, de zece ani nu se mai studiază istoria României. Copilul nu mai învață decat fugitiv şi confuz  care sunt originile neamului căruia îi aparține, care-i sunt eroii, ce înseamnă Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Şcoala Ardeleană, Avram Iancu… S-a introdus studiul istoriei integrate. Acum vreo șapte ani, am văzut un manual în care spațiul alocat lui Ceaușescu era cât cel alocat lui Idi Amin (n.r. – fost președinte al Ugandei, vestit pentru atrocitățile sale). Bine, dar Idi Amin a fost un dictator din Africa. Pe când Ceaușescu a fost un dictator care a schimbat chiar soarta României pe parcursul unui sfert de secol. Avem  părinți care au suferit direct din cauza  regimului ceaușist şi bunici cărora regimul Gheorghiu Dej le-a distrus viaţa. Dar avem vreun interes să uităm, să nu ne cunoaștem nici suferințele, nici meritele, să ne considerăm neînsemnați pe lumea asta?

Spune-ți și tu povestea! Scrie-ne la contact@oamenidepoveste.ro!

Carte de vizită

• Nume: Otilia Valeria Coman
• Pseudonim: Ana Blandiana (după numele satului natal al mamei, respectiv Blandiana, Alba)
• Data şi locul naşterii: 25 martie 1942, Timişoara
• Starea civilă: căsătorită, de la 18 ani, cu scriitorul Romulus Rusan
• Studiile şi cariera: În 1967 a absolvit  Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj. În luna mai 1990 a reînfiinţat Centrul PEN din România, pe care l-a condus până în 2004. În noiembrie 1990 s-a numărat printre fondatorii Alianței Civice (preşedinte între 1991-2002). În ianuarie 1993 a fost iniţiatoare, împreună cu Romulus Rusan, a Memorialului Sighet, iar în aprilie 1995 a Academiei Civice, pe care le conduce de la începuturi până în prezent.
• A fost interzisă de regimul comunist în mai multe rânduri (1959-1964, 1985, 1988-1989) din cauza poziţiilor exprimate în favoarea apărării drepturilor omului. A publicat 26 de volume de poezii, eseuri şi proză şi i-au fost traduse 60 de volume în 26 de limbi.
• Distincții: Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, 1969; Premiul pentru poezie al Academiei Române, 1970; Premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, 1982; Premiul Internaţional “Gottfried von Herder”, Viena, 1982; Premiul Naţional de Poezie, 1997; Premiul „Opera Omnia”, 2001; Premiul Internaţional „Vilenica”, 2002.
• Pe 24 martie a primit, la Cluj, titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Babeș-Bolyai.

••• material apărut și în Evenimentul Zilei •••