George Mihăiță, viața în cuvinte

„Am rămas senator la mine pe scândură, în fața oamenilor”

George Mihăiță, cândva un bun cardiolog de inimi tinere, s-a retras din viața colorată a cetății. O urmărește cum palpită, la doi pași de biroul său, în Piața Universității, dar nu mai vrea să-i ia pulsul. S-a săturat, a obosit și, până la urmă, poate că are dreptate. „Franzeluță”, cum era alintat la Moreni, orașul dulcei copilării, a ales să tragă în piept dragostea pentru familie și să expire, pe scenă, devotamentul pentru teatru.

Ce amintiri v-au marcat primii pași în viață? V-au influențat în vreun fel alegerea vieții de artist?

Am copilărit pe dealurile Moreniului, prin păduri, toată ziua colindam prin verdele acela curat, senzațional. Natură pură, suflet de copil. Joacă, de dimineață și până seara. Spre lumea artistică m-am aplecat mai târziu. Ai mei, bieții, nu știau ei să mă ghideze. Mama vindea pâine, iar tata era mecanic, răspundea de buna-funcționare a camioanelor. Au simțit ei ceva, pentru că, de când eram micuț, mi-au cumpărat un acordeon. Mamă, ce m-am mai chinuit să învăț să cânt la el. Apoi, babacii s-au luat în serios. M-au trimis la Ploiești, să urmez cursuri de muzică specializate. La flaut, domnule! La flaut! Păi, vă spun sincer, ca să cânți la acest instrument, îți trebuie o bibliotecă acasă. Ori eu n-o aveam.

Nu s-a prins nimic…

Nimic. Atâta doar că, la Ploiești, l-am cunoscut pe marele Toma Caragiu. Așa am început să visez la teatru. E adevărat, prin clasa a opta, urcam deja pe scenă, la Moreni. Eram bun, aveam și simpatizanți.

George Mihăiță conduce de 13 ani destinele Teatrului de Comedie din București. Îndrăgitul actor s-a născut la Moreni, pe 23 septembrie, 1948, și a absolvit Institutul de Teatru în 1971. A jucat în peste 50 de filme și, de mai bine de 40 de ani, a fost nelipsit de pe scena Teatrului de Comedie // fotografii: Evenimentul Zilei

Aveați vreo poreclă în aceea perioadă?

Da (râde cu poftă), îmi ziceau „Franzeluță”. Cum mama lucra la magazinul de pâine, eu făceam mereu rost de pâinică proaspătă. Ori de câte ori ajungeau la Moreni actori, muzicieni, artiști – eu îi aprovizionam. Mi-a fost greu când am revenit de la Ploiești la Moreni. Rămăsesem în urmă la școală, nu mai ghiceam o boabă la matematică, la fizică, la chimie. Noroc că-i mai distram pe profesori, pe colegi. M-am strecurat.

Prima dragoste și ciocolata din palton

Cum ați pășit pragul adolescenței, v-ați îndrăgostit, ați avut noroc în iubire?

Păi, exceptând fiorii pe care i-am simțit la Ploiești, unde mă îndrăgostisem de Luminița, fata gazdei mele, vă spun cu mâna pe inimă că tot la Moreni am visat mai frumos. La Ploiești, o așteptam pe Luminița la poartă în fiecare seară, dar ea venea mereu cu cineva. Așa că, m-am lăsat păgubaș… dar să vă spun de prima mea iubire, de la Moreni… Eram clasa a șasea și mă îndrăgostisem lulea de o fată de la mine din clasă.

18.000 lei a primit într-o lună și jumătate de filmări la „Reconstituirea” (1968). La acea vreme, un salariu era 1.000 de lei

Ați avut curaj să-i spuneți?

Pe naiba! Îi strecuram în fiecare zi câte o ciocolată în palton. Hainele erau înșirate în fundul clasei, la cuier și, când băga asta mâna în buzunar, o spionam să-i văd reacția. Era greu să obții o ciocolată în acele vremuri, noroc cu mama. Ea mai făcea rost, iar eu i le dăruiam fetei. Nu i-am spus niciodată că-mi place de ea. Abia după patruzeci de ani, când era profesoară, femeie în toată firea, i-am dezvăluit. Am râs amândoi, ce era să mai facem?

Cum ați cotit-o spre teatru?

George Mihăiță

V-am spus că aveam ceva experiență pe scândură, cum se spune, chiar mi-a folosit acea perioadă când jucam la Moreni, prin clasa a opta, la Clubul <Flacăra>. Eh, am crescut… Profesorii mi-au spus așa: <Mihăiță, dacă nu reușești cu teatrul, nimic nu se alege de tine!>. Și uite că am băgat la cap, m-am ambiționat și am reușit. Ovidiu Scumacher, un actor drag mie, care a emigrat demult în străinătate, m-a îndrumat, mi-a pus în mână o poezie, un text, un monolog. Am încercat prima dată și am picat cu brio. A doua oară la fel, abia a treia oară am reușit. Am intrat printre ultimii, eu și Mircea Diaconu. Un an, când nu intrasem la Teatru, am stat în gazdă la niște rude. Țin minte că mă copleșise Bucureștiul. Păi, eu, de rușine, nici măcar nu fumam. Aveam așa, un respect. Așa fusesem crescut. M-a ajutat educația primită de la niște părinți simpli, dar corecți. Mi-au inoculat cultul muncii și al cinstei.

Cum ați ajuns să jucați în „Reconstituirea”, considerat acum cel mai bun film românesc făcut vreodată?

Am avut noroc. În ziua în care a trecut Lucian Pintilie prin Facultate, să racoleze fețe noi, eu eram la cursuri. Nu chiulisem, cum mai făceam cu ceilalți colegi. Ne-a ales pe mine și pe Vladimir Găitan. Bine, Pintilie avea variante de rezervă. Ne-a dat scenariul, iar pe prima pagină, în dreptul rolului meu, scria negru pe alb numele lui Virgil Ogășanu și Papaiani.

Nouă ne-a spus să nu ne tundem și să nu ne bronzăm pe perioada verii.

Apoi, am dat probe, la Sinaia. Și acum, recent, când am revăzut locul unde am filmat, undeva lângă Cumpătu, m-am cutremurat pur și simplu. Pintilie se gândea, cred, că, dacă nu găsește <carne proaspătă>, apelează la Ogășanu sau Papaiani. N-a mai fost cazul.

Câți ani aveați atunci?

În jur de douăzeci și un pic. Eram încă în primul an de facultate, mă pregăteam să trec în anul doi. <Reconstituirea> a fost un vârf de care n-aveam cum să-mi dau seama atunci, pe loc, pentru că, imediat cum s-au terminat filmările, a și fost interzis filmul. N-a fost pe placul <tovarășilor>.

Și ce s-a întâmplat?

Ce să se întâmple? A fost interzis doi ani! La un moment dat, Adrian Păunescu a strâns laolaltă treizeci de scriitori, au văzut filmul, și-au dat cu părearea. Au concluzionat că este foarte bun, l-au convins apoi pe Ceaușescu de asta, iar stimabilul i-a dat drumul pe ecrane. Mai pe șest, așa. Bine, era perioada de deschidere a regimului.

<Brigada Diverse>, o șușă ieftină

Vă mai aduceți aminte câți bani ați câștigat?

Cum să nu. Pe atunci, era cam 1.000 de lei salariul, iar noi luam pe o lună de filmări 18.000 de lei, bani frumoși. La <Reconstituirea> am filmat o lună și jumătate, din septembrie până-n octombrie.

George Mihăiță

Ce a urmat în cariera lui George Mihăiță?

<Brigada Diverse>, <BD> -ul, cu Toma Caragiu, Dem Rădulescu, Puiu Călinescu… Ăștia erau monștri sacri, câștigau bine la acest film. Care era, de fapt, o șușă, așa. Dacă-aș putea să dau timpul înapoi, n-aș mai juca în acest film. De altfel, am refuzat mai multe roluri de-a lungul anilor. Rolul lui <Sucă>, din <Nea Mărin miliardar>, de exemplu. Mă, l-am refuzat. Am stat atunci și m-am gândit: <Joc asta, apoi mă strigă lumea numai așa pe stradă>. Și acum cred că am făcut o alegere bună. Păi, Amza Pellea era Amza Pellea. Îl iubeau românii ca pe Dumnezeu, dar eu cine eram atunci?

Așa, ați rămas celebru pentru cuvintele: <De ce-ai dat, mă? De ce-ai dat? Da’ asta ce mama dracului e, mă?>, din <Reconstituirea>.

Și nu e mai frumos? Și acum sunt mândru de acest rol. Această peliculă, la care aș adăuga, mai târziu în carieră, rolul din filmul <Undeva, la Palilula>, în regia lui Silviu Purcărete, îmi sunt cele mai dragi. Bine, mă mândresc și cu rolurile din filmele lui Sergiu Nicolaescu, așa-zise <patriotice>. Mi-au plăcut.

Între teatru și film, ce-ați păstrat mai aproape de inimă?

Teatrul, fără discuție. Teatrul e viu, asta este marea diferență. Pe scenă joc în fața oamenilor, am timp să-mi îndrept din mers greșelile, să mă corectez, primesc aplauze, zâmbete, critici. Totul este viu, interactiv. Filmul – îți intri în rol, îl joci și gata! N-ai ce să mai îndrepți, ce să mai perfecționezi. Nu te uiți la oameni, ci la un ochi inert, mort – camera de filmat. Filmul, în schimb, te face mai repede celebru, te recunoaște lumea pe stradă.

Chiar, cum vă strigă oamenii obișnuiți?

<Mihăiță>, <Domnul George> sau <Harpalete>, după rolul din <BD>.

George Mihăiță

Ce este umorul, ce-a reprezentat râsul pentru români?

Un medicament. N-ai aia, n-ai aia, românul îi dă cu bășcălia. Îl ajută să treacă mai ușor prin viața asta grea.

În comunism, v-au ajutat <originile sănătoase>?

N-aș putea spune că te realizai doar dacă erai fiu de tractorist. Nu! În spate e multă muncă, multă seriozitate și șansă. Seriozitatea m-a ajutat cel mai mult. N-am picat în păcatul beției, al preacurviei, cum au pățit poate mulți artiști talentați.

Ce este minciuna, v-a afectat în vreun fel în viață?

Este cel mai spurcat lucru, cel mai rău. N-am suportat-o nici în carieră, dar nici în viața personală. Într-o relație dintre doi oameni, minciuna este cel mai nociv lucru. Când doi oameni care se iubesc au ajuns să se mintă, asta înseamnă că s-a terminat totul.

Care sunt cele mai importante trăsături ale poporului român?

Hazul, bunul simț și bucuria sărăciei.

Exact așa, bucuria sărăciei. Românul se mulțumește, de cele mai multe ori, cu puțin. Doar să stea el liniștit. Dar se poate și altfel. Uite-te acum la oamenii aceștia care ies în Piața Universității, au înțeles că pot schimba sistemul, pot muta munții, numai să vrea, să încerce. Trebuie să meargă până-n pânzele albe! Și-așa am stat prea mult timp amorțiți, legănați de bucuria sărăciei.

Priorități: familia și teatrul

V-ați implicat în vreun fel?

Nu. Pentru mine, acum, cea mai importantă este familia, apoi Teatrul de Comedie, pe care-l conduc de atâția ani. Astea-s prioritățile mele. Apoi, eu, pe locul trei. De multe ori mi-am neglijat și relațiile, doar pentru a le fi bine actorilor mei dragi. Nu regret.

Deci, nu vă mai implicați în <viața cetății>…

Păi, nu. Am făcut-o destul până acum. Prin deciziile pe care le-am luat în Teatru, prin opozițiile mele de fiecare zi… În afară de asta, m-am lecuit, m-am scârbit (se enervează).

Ce-ați pățit?

Ce? Au vrut să-mi ia barul din Piața Universității, să-mi închidă o afacere de suflet – <Jos Pălăria>. De fapt, fratele meu se ocupa de bar, era sfâșiat în perioada aceea. S-a și prăpădit de curând, Dumnezeu să-l ierte! N-am să uit asta. Și pentru ce? Pentru că n-am vrut să mă aliniez lor, pentru că am refuzat să merg la o emisiune politizată unde trebuia să-mi arăt sprijinul pentru <marele X>. Nu mai contează cine, poate vă dați seama, i-a trecut deja vremea…

Ce părere aveți despre clasa politică din România?

N-am cuvinte. Eu am renunțat să mai lupt pentru cetate, dar voi – tinerii – trebuie s-o faceți. Să vă urmați visul. Vă stabiliți acolo un punct la care vreți să ajungeți și trageți tare. Chiar dacă nu-l atingeți, tot e bine, pentru că v-ați îndreptat spre el. Eu nu mai am timp, vreau să fiu aproape de copiii mei și de teatru.

George Mihăiță

Unde s-a greșit? Cum am ajuns să ne plângem tinerii morți la un concert?

Toți am greșit. E incredibil de dureros ce s-a întâmplat. O să ne doară în fiecare zi de acum înainte, pentru că nu vom putea uita. Când am văzut porțile de la <Pionierul> la televizor, mi-a stat inima. În acea clădire, cu ceva timp înainte, avusese și fiul meu antrenamente. Tudor predă jiu-jitsu brazilian. Bine-nțeles, în condiții improprii, după cum am văzut. Dar drama acelor tineri, durerea părinților, Doamne!, e sfâșietor…

Nu v-a tentat niciodată să intrați în politică, să încercați să schimbați ceva din interior?

Nu, pentru că nu mă pricep la politică. N-aș fi bun, sunt prea sincer, prea deschis. Îți trebuie un anumit talent și pentru asta. Nu-l am. Vorba prietenului meu, Horațiu Mălăele: <Sunt propriul meu partid!>. Să vă dau un exemplu despre cum se face politică în România, nu mă feresc. Am un amic care și-a propus să intre în politică. Și a intrat. A plătit 500.000 de euro și a ajuns senator! Sunt convins că și-a scos apoi banii investiți. Vă dați seama? Ce-mi trebuie mie așa ceva? Am rămas senator la mine pe scândură, pe scenă adică, în fața oamenilor care vin la teatru. Aici nu mă înjură nimeni și nu-mi cere nimeni demisia pe stradă. Sunt mulțumit dacă-i fac să zâmbească, dacă le dăruiesc un zâmbet. Oamenii vin două ore la teatru și uită de toată mizeria din jur. Două ore, dar ce ore frumoase!

Munciți de mai bine de 40 de ani. Ați strâns avere?

Ce să spun, că i-am lăsat lui Tudor, fiul mai mare, un duplex la Unirii? Sau că le-am lăsat celor doi băieți mai mici un apartament cu patru camere? Știți că am stat cu chirie pentru a le oferi lor libertate, pentru a le lăsa ceva de la mine? Și acest lucru mă bucură, am stat singur, în liniște. Dar nu asta este important. Sunt mulțumit că las ceva în urma mea, trei băieți, trei suflete… Trei vieți.

Topul marilor actori, vii și morți

Aveți trei băieți. N-ați regretat că n-ați făcut și-o fată?

Să știi că regret. Dar ce să fac? În plus, Tudor, băiatul mai mare, mi-a dăruit un nepoțel, tot băiat. O minune!

Care sunt cei mai buni actori români în viziunea lui George Mihăiță?

Și vii, și morți?

Da.

Toma Caragiu, Victor Rebengiuc, Horațiu Mălăele, Ștefan Iordache, Valeria Seciu.

George Mihăiță și Marcel Iureș

Ce mai citiți?

Citesc cartea lui Tudor Chirilă – <Exerciții de echilibru>, niște texte pe care le-a urcat, de-a lungul timpului, pe blog. El e mai profund, așa… Un excelent actor. Joacă în <Tartuffe>, la noi, la Teatrul de Comedie. Are tot viitorul înainte. Pe Tudor nu-l iei așa, să-l pui tu unde vrei. Are personalitate, îmi place. Așa, ce mai citesc… Să știi că aprofundez studii de management. Să nu râzi, dar m-a ajutat mult. Am învățat să mă organizez mai bine, să răspund nevoilor oamenilor, să închid ochii de multe ori, la lucruri mai mari sau mai mici… Pentru a salva întregul.

Ce muzică ascultați?

În mașină, pentru că merg destul de des cu Marcel Iureș în țară, la spectacole, ascultăm Radio România Actualități sau România Cultural.

Când sunteți descumpănit, deziluzionat, dezamăgit – cum vă regăsiți liniștea, echilibrul, armonia?

Sincer? Jucând! Pe scândură, cum zicem noi, mă scutur de toate relele. Ce poate fi mai frumos, mai cald, mai uman, mai valoros decât să joci alături de Marcel Iureș pe scenele țării? Eventual și o piesă în regia lui Sandu Dabija? Nimic, vă spun eu.

Nu v-a tentat niciodată să vă stabiliți într-o țară mai bogată a Europei?

Nu. Din România îmi trag seva. Acestui pământ îi datorez tot ce sunt. Pe drumurile României nu rămân niciodată, flămând, la o poartă. Oamenii mă primesc în mijlocul lor, mă pun la masă, ceea ce pentru mine este înduioșător. Unde în altă parte din lumea asta aș primi un atât de mare <Mulțumesc>?

Spune-ți și tu povestea! Scrie-ne la contact@oamenidepoveste.ro!

Știați că?

• În copilărie, la Moreni, era nelipsit de la botezuri, unde cânta, la acordeon, melodii precum <Perinița> sau <Când eram pe Ialomițaaa>
• În 1965, când a încercat prima dată la Teatru, a dat <șpagă> o sticlă cu lichior de cacao! A lăsat-o <în grija> secretarei
• A moștenit talentul artistic de la mamă, Maria, dar și de la bunicul Ghiță Mihăiță, cel mai bun povestitor al copilăriei lui George
• Diploma cu care se mândrește este cea dăruită de profesoara sa de teatru, Sanda Manu, în care artista Eugenia Popovici a scris, la admiterea lui George Mihăiță la Facultate, în 1966: <Hazul adevărat este o floare rară. Și copilul ăsta a venit cu un buchet>
• Alexandr Tarasovici Ametistov este rolul de suflet al lui George Mihăiță (Casa Zoikăi, de Mihail Bulgakov). Pe următoarele locuri vin rolurile din <Revizorul> (regia Horațiu Mălăele) și <Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule?> (regia Alexandru Dabija)
• Are trei băieți – Tudor (38 de ani), Vlad (10 ani) și Andrei (11 ani)
• La inițiativa sa a fost votată legea privind Ziua Adolescentului (1997), stabilită, oficial, în a doua duminică din luna mai
• În 2010 a primit Premiul UNITER pentru cel mai bun actor într-un rol principal, pentru rolul Alexandr Tarasovici Ametistov

Revista Salut și orele de dirigenție

La puțin timp după Revoluție, George Mihăiță a riscat și a câștigat, investind în presă: „M-am împrumutat o groază de bani, nu mai puteam să dorm nopțile de griji, dar am făcut revista Salut, adresată adolescenților. A fost o nebunie, una dintre cele mai frumoase perioade din viața mea, când răspundeam la scrisorile puștilor, petreceam ore în șir încercând să le înțeleg problemele, să-i ajut să le rezolve. Și acum sunt invitat în școli, să țin ore de dirigenție. Știți ce-mi spun copiii? <Domnule Mihăiță, diferența dintre dumneavoastră și diriga e mare… ea vine cu catalogul, dumneavoastră doar cu niște sfaturi utile>. Acum n-aș putea să mai scot pe piață un asemenea produs. Nu mai am starea aceea specială, de adolescent întârziat”.

••• interviu apărut și în Evenimentul Zilei •••