Contact
POVEȘTI

Eugen Simion mătură pe jos cu aleșii țării

Eugen Simion mătură pe jos cu aleșii țării

„A venit peste români mizeria politicianismului, iar azi sunt derutați, săraci, demoralizați”

În cea de-a doua parte a interviului cu Eugen Simion, fost președinte al Academiei Române (1998-2006), ochiul ager și tonul critic, menite să evidențieze rănile deschise ale societății noastre, lasă loc, din când în când, unor amintiri calde, copilărești, aproape duioase.

Oameni De Poveste: Ce amintiri păstrați din Chiojdeanca, satul copilăriei? Se mai regăsește ceva din copilul de atunci în adultul de acum? Ce înseamnă copilăria, stimate domn?

Eugen Simion: Da, se mai regăsește. De pildă, sentimentul copilăriei pierdute și câteva puncte de reper pe care memoria nu le-a șters. Când visez, azi, mă visez mai totdeauna în spațiul pe care psihanaliștii îl numesc spațiul micii copilării. Este, probabil, locul primordial cu care călătorim prin lume. Face parte din identitatea noastră, ca indivizi și, cred, ca români. Într-o discuție avută recent în Franța, locul – spune un istoric celebru, Max Gallo, membru al Academiei Franceze, este primul reper al identității unui popor. Îmi vine să cred că are dreptate. Putem numi, atunci, copilăria anotimpul care nu se reîntoarce niciodată. Dar locul ei îl purtăm cu noi prin lume. Chiar și prin lumea postmodernă care ne învață că trebuie să ne lepădăm de toate ce au fost pentru a fi mai liberi și mai aproape de esența noastră…

Am făcut, în mod cert, compromisuri ca să supraviețuiesc ca individ și, când a fost cazul, ca scriitor (…). Cine a publicat, atunci (n.r. – în comunism), un singur rând, a fost nevoit să facă un compromis. Cel mai des a fost compromisul prin tăcere

Ați fost dispus la mici compromisuri pentru a supraviețui decent în comunism? Ce-a însemnat pentru Eugen Simion perioada comunistă? Cum l-a influențat pe tânărul literat „botnița” ideologică?

eugen-simion-inaltDispus pentru compromisuri n-am fost niciodată, dar am făcut, în mod cert, compromisuri ca să supraviețuiesc ca individ și, când a fost cazul, ca scriitor (mă rog, critic literar). Cine a publicat, atunci, un singur rând, a fost nevoit să facă un compromis. Cel mai des a fost compromisul prin tăcere. De pildă, n-am scris despre cărțile despre care nu puteam spune adevărul. Și, se înțelege, despre autorii de care nu te puteai atinge. Așa că am tăcut. Este tăcerea, într-un regim totalitar, o culpă morală? Filosoful Karl Jaspers spune că da, este o culpă, dar ea nu trebuie confundată cu alte două culpe, majore: culpa criminală și cea politică. Este și o a patra, culpa metafizică de care sunt vinovați toți cei care au trăit într-un regim de tip totalitar. Iată, dar, cum stăm noi cei care am trecut prin ceea ce am trecut timp de o jumătate de secol. N-am putut fi toți sfinți, dar n-am fost puțini nici cei care nu s-au grăbit să facă mari compromisuri cu ideile și nici compromisuri morale. Ni s-a reproșat că n-am ieșit în stradă și nu ne-am dat foc, ca semn de protest, sau, cum zicea cineva, scriitorul român a preferat să aleagă Academia, nu Temnița, adică refuzul, protestul, acțiunea directă și, deci, sacrificiul. Ca să nu reiau, aici, ceea ce am discutat în anii ’90, rezum: eu cred că rezistența prin cultură a fost un fenomen real, pozitiv, salvator pentru literatura română. Eu am crezut de la început în această tactică și nu mi-am schimbat opinia nici în anii ‘90, nici acum. Așa se face că mulți s-au supărat pe mine și au rămas și azi supărați. Asta nu înseamnă că nu trebuie să vorbim de „botnița ideologică” și de gravele compromisuri cu ideile. În toamnă voi publica o carte (Postmodernitatea critică a lui E. Lovinescu), pe care tocmai am terminat-o și în care vorbesc de ele …

Ați scris, ați editat și ați coordonat sute de mii de pagini. Ce proiect v-a rămas cel mai aproape de inimă?

Cel la care tocmai lucrez. Adică îl scriu. Uneori proiectul vine singur, se impune. De exemplu, cu câteva luni în urmă, în timp ce pregăteam de zor o carte pe care o doresc fundamentală, am citit corespondența lui Odobescu, pe care doar o frunzărisem. Am lăsat totul baltă (cartea fundamentală) și am scris un eseu despre acest umanist surâzător care este Odobescu. Eseul a apărut de curând… L-am scris repede și cu o imensă plăcere… Tot așa s-a întâmplat și cu Posteritatea critică a lui E. Lovinescu… La fel cu Dimineața poeților (1980)…

Ați refuzat, la finalul studiilor, să profesați la Babadag, rămânând, timp de cinci ani, șomer. Vorbiți-ne despre această perioadă atipică pentru acele vremuri.

Nu mai este un subiect actual pentru mine. A fost. Am dorit enorm să fiu critic literar și, iată, am reușit. Mă gândesc cu nostalgie la epoca aceea tragică. Eram tânăr, puțin inconștient, încrezător în destinul meu. Literatura m-a salvat și pe mine, ca pe toți din generația mea. D-zeu a fost cu noi…

Carte de vizită

Ioan Eugen Simion, născut la 25 mai 1933, în Chiojdeanca, Prahova, este critic şi istoric literar, editor, eseist, profesor universitar, membru titular al Academiei Române şi preşedinte al acestui for din 1998 până în aprilie 2006. A primit numeroase distincţii şi titluri ştiinţifice, între care Legiunea de Onoare a Franţei (2002)

Cum s-a ivit, apoi, șansa de a studia la Paris?

Am fost ales, împreună cu alți 19 tineri universitari (printre ei se aflau Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu apoi Virgil Nemoianu) pentru a ține – în ceea ce mă privește – cursuri de literatură română la Paris-IV Sorbonne. Cred că ministrul era, atunci, Mircea Malița. A fost pentru mine o mare șansă. M-am întors după câțiva ani pentru că voiam să fac carieră în cultura română. Și nu m-am întors, cum se zice, cu mâinile goale. Oricum, cu altă mentalitate și cu alte puncte de reper intelectual. Restul se vede în cărțile mele și, dacă se vede, în literatura despre care am scris timp de 40 de ani…. Și cu grația lui Dumnezeu poate voi mai scrie.

Când reveneați în țară, dădeați socoteală organelor comuniste abilitate despre situația din Occident?

N-am dat nimănui socoteală, sau, mai exact, m-am ferit cât am putut și cred că am reușit.

26 de volume a publicat Eugen Simion în 60 de ani de carieră literară

Ce părere aveți despre momentul Decembrie 1989? Care credeți că ar fi termenul corect – revoluție, revoltă, lovitură de stat sau câte puțin din fiecare?

În 1989 a fost o autentică, admirabilă revoluție. Sunt bucuros că în 22 decembrie eram în mulțimea din fața Comitetului Central și asistam la luarea cu asalt a Bastiliei noastre… Am fost mândru de faptul că românitatea nu este, cum s-a zis, o ființă vegetală, inertă, amorală. Ce-a urmat este altă temă. Ce se întâmplă azi în viața noastră politică este o mică apocalipsă balcanică…

La 27 de ani distanță, pare că românii și-au dorit mai mult să se lepede de cuplul Ceaușescu decât de comunism. Am ieșit – la început violent, apoi extrem de lent – din acest proiect utopic. De ce?

Am altă părere. Cred că românii au dorit din toată inima să se lepede de comunism și, în bună parte, au și reușit. Dar a venit peste ei mizeria politicianismului și, azi, sunt derutați, săraci, demoralizați etc. Trei milioane au plecat în Occident… Situație grea, disperare mare. Trebuie să ne regăsim. Media românească să renunțe la această exasperantă pedagogie a negativității. Mă opresc aici…

Spune-ți și tu povestea! Scrie-ne la contact@oamenidepoveste.ro!

Visa să se facă general

Întrebat ce carieră l-ar fi tentat dacă n-ar fi urmat drumul criticii literare, Eugen Simion a comentat: „Am spus în altă convorbire (cu regretatul Andrei Grigor) că, în copilărie, voiam să mă fac general. Mama voia să devin preot. Tatăl meu, pe care îl adoram, îl iubea pe Iorga. În adolescența mea ploieșteană, am descoperit critica literară. Am rămas la ea. Altceva, din păcate, nu mai știu să fac. Spun asta cu tristețe”.

••• material apărut și în Evenimentul Zilei •••

Tagged: , , , ,