Emilia Popescu, viața în cuvinte

„Sunt femeia extremelor! La mine nu merge sprițul decât la terasă, în viață prefer sec!”

Transparentă și radioasă, precum ziua luminoasă de iarnă în care ne-am întâlnit, Emilia Popescu și-a deschis larg ferestrele sufletului, pentru ca noi să privim, nestingheriți, frământările, iluziile, împlinirile și frustrările unei vieți de artist. Priviți, vă rog!

Ce-a însemnat copilăria pentru Emilia Popescu?

Am crescut într-o atmosferă de teatru, tata – Emil Popescu – fiind actor la Operetă. Am pendulat între pian și teatru ceva vreme, dar, până la urmă, am ales calea actoriei.

Ați învățat limba franceza înainte de a vorbi românește…

Mama mea este franțuzoaică. Tatăl ei, adică bunicul meu, era însă român. El a mers la studii în Franța și acolo a cunoscut-o pe bunica. Apoi, i s-a făcut dor de țară și, cu toate că fusese avertizat să nu se întoarcă – pentru că nu va mai fi lăsat să plece – el a revenit în România. Se întâmpla prin ’38. N-au mai ajuns niciodată înapoi la Strasbourg. Toată viața a suferit mama din cauza asta. Paradoxal, a suferit mai mult decât bunica, un om ușor adaptabil. Cum bunica n-a vorbit românește până la sfârșitul vieții – învățase doar cuvinte de bază – mi-a fost ușor cu limba franceză, pentru că acest om bun și generos avea grijă de mine. Eram mititică, am prins repede franceza și am început s-o vorbesc înainte să învăț româna. Dar mi-era rușine s-o vorbesc pe afară, la bloc. Voiam să fiu și eu cu gloata, în rând…

De pian cum v-ați apropiat?

Mama ne-a îndrumat către muzică. Și eu, și fratele meu am făcut, mai întâi, pian. El a aprofundat ulterior violoncelul. Acum cântă în Franța, la Opera din Nisa… E foarte important să știi limbi străine, iar muzica în sine – dacă ajungi s-o cunoști – e tot un fel de limbă străină. Oricine știe muzică, merge altfel la un concert, înțelege altfel o simfonie. Îi sunt recunoscătoare mamei.

Emilia Popescu

Fratele s-a stabilit în Franța?

A fugit în 1987. Avea un concert cu Filarmonica în Germania. S-au vorbit între ei, nu s-au mai dus la concert și au fugit A rămas puțin la nemți, pentru că a fost primit de rudele noastre din Franța. Acum locuiește la Nisa, e foarte bine. Doamne, ce-am mai suferit când a plecat!

Câți ani aveați?

21 de ani. Mi-a spus înainte de plece în Germania că nu se mai întoarce, dar nu l-am crezut. A ieșit scandal mare. N-am suferit repercusiuni, doar că, la un an, am fost repartizată tocmai la Petroșani.

Baletul nu v-a atras? Doar mama era balerină.

Nu m-a lăsat mama, dar eu umblam prin casă pe niște poante pe care le găsisem întâmplător. Eram tare drăguțică. S-au cam speriat ai mei când și-au dat seama că voi urma o meserie legată de cultură, pentru că se câștiga greu o pâine în acest domeniu. În plus, erau doar patru locuri pe an la Teatru…

Acum sunt zeci…

Și dacă sunt 60 de locuri, ce? E tot ca înainte, pentru că, din 60, doar 10 sunt cu adevărat buni. Noi eram, înainte, 4 fete și 4 băieți.

Cum era adolescenta Emilia? Timidă sau rebelă?

Eram timidă. Mama a lucrat câțiva ani în Italia, la o școală de dans, iar eu eram singură acasă, printre băieți. Îmi plăcea de colegii fratelui meu. Mă dădeam mare la fete, le povesteam despre ei. Eram o visătoare, o mare visătoare.

„Cioran ne păcălea să ne sinucidem”

Ce citeați în acea perioadă?

Am făcut Filologie, aveam o profesoară genială la literatură universală. Nu mi-a plăcut – și nici acum nu-mi place – Faulkner. În schimb, mă dădeam în vânt după poezie, după Lamartine. Îmi plăcea și Kafka, dar și Cioran. Pe urmă, când am mai crescut, mi-am dat seama cum ne păcălește Cioran să ne sinucidem, iar el o ducea bine-mersi la Paris (râde). Nu-i frumos să faci așa. Stătea el mult în mansardă, dar mai și cobora, își mânca bagheta, iar pe tineri îi aburea cu sinuciderea. Și cum atunci credeam orice citeam… Camil Petrescu mă mai interesa, aveam un spirit de justițiară, credeam în dreptate. Am avut noroc de profesori buni… În rest, nu mi-a plăcut deloc perioada liceului.

De ce?

Făceam practică pe la tot felul de fabrici, la pantofi și papuci bărbătești. Mergeam la Fabrica Dâmbovița și învățam să fac branțuri, fețe la niște papuci din piele maro. Țin minte și acum. Vă dați seama, eu care eram o artistă… Ne distrugeau. Apoi, dintr-a XI-a, liceul nostru a fost transformat în liceu industrial. S-a păstrat doar clasa de filologie, doar că ne-am înjumătățit, am rămas 18 elevi.

Ați stat la cozi, în comunism?

Da, la <Beldiman>, la cașcaval. Dar nu țin minte să-mi fi fost foame. Țin minte că mi-a fost frig. Învățam la lumina lumânării, n-aveam probleme. Frigul, însă, mă îngrozea.

Nu m-au luat la UTC, pentru că eram prea comică. Râdeam tot timpul, eram cu capul în nori… Cozorici era disperat: <Ce credeți, mă, că o să-i ia pe-ăștia de râd tot timpul să spună poezii patriotice? Pe Jean sau pe Bibanu? Nu! Pe noi ne iau, că suntem mereu serioși!>. Avea dreptate.

Cum v-ați dus la Teatru?

Într-a 8-a optasem deja. Am renunțat la Liceul de Muzică, am ales Filologia, deci Actoria. Așa am gândit. La Muzică n-am mai ajuns, pentru că m-a speriat o profesoară, cum că-i foarte greu. Aș fi intrat cu siguranță, dar tot Teatru aș fi urmat apoi.

Cum a fost la examen?

M-am pregătit cu o doamnă specială la actorie – doamna Ileana Cârstea. Dar eram atât de timidă, încât nu puteam să spun nimic la pregătire. Nici acum, dacă mă rogi să-ți spun o poezie, nu-s în stare. Mă rușinez, sunt timidă, ce să fac? L-am moștenit pe tata.

„Mor de frică de fiecare dată când urc pe scenă”

Pare uluitor, atunci cum reușiți să urcați pe scenă?

Din ce în ce mai greu. Curajul e ultima soluție a fricii. Adică, ți-e atât de frică, încât, la un moment dat, când mai ai două minute și trebuie să urci pe scenă, neavând altă variantă, urci și gata. Vouă, în sală, vi se pare că este un act de curaj. Mamă, ce curajoși sunt actorii! Fals! Eu mor de frică de fiecare dată. Curaj e când te apuci de meseria asta.

Ce influență a avut Florian Pittiș în formarea actriței Emilia Popescu?

Cea mai mare influență. Voiam să fiu serioasă și genială ca domana Olga Tudorache și la fel de informată ca Moțu’. Dar mi-era imposibil, prea eram cu capul în nori. Am intrat pe un cal alb în Teatrul Bulandra grație lui Pittiș. Mi-a spus încă din anul IV de facultate că vom lucra împreună.

Ați avut noroc.

Am avut stea, cum se spune. <American Dreams> – cum au luat-o unii pe Michelle Pfeiffer – care era casieră – și-au făcut-o mare actriță… Bine, pe mine nu m-au luat de pe stradă… Am debutat și am avut și succes. Mergeam cu troleibuzul, eram cam șleampătă, așa, dar mă simțeam buricul pământului.

Nu vi s-a urcat la cap?

Nu, că mă certa Moțu’ de fiecare dată când o luam razna. Aveam susținătorii mei fideli. Veneau de atâtea ori la spectacole, încât ajunseseră să-mi sufle replicile. Mă iubeau. A fost un debut nemaipomenit, ce mai…

Apoi? Ați debutat și în film, în Moromeții?

Jucasem rolul Ilincăi încă din facultate, debutasem așadar. Păi, când am fost transferată la Teatrul din Petroșani, mă recunoștea lumea pe stradă. Eram cunoscută ca tânără speranță.

Nu v-au speriat minerii?

Emilia Popescu

Aveam 22 de ani, m-am dus singură la Petroșani. Am locuit la o familie genială, cea a caricaturistului Ion Barbu. Ei găzduiseră, de-a lungul timpului, mai mulți actori: Șerban Ionescu, Magda Catone, Claudiu Bleonț… M-au luat și pe mine, o amărâtă care plângea toată ziua și se văicărea. N-aveam telefon, îmi pierdusem buletinul în gară, nu mă primea la hotel, sufeream și din amor… Plecam în turnee prin țară, de câte zece zile, pe un frig chinuitor. Eu și Claudiu Bleonț, care era de opt ani la Petroșani, făceam norma pentru toți actorii din Vale pe un an.

Care era norma?

Trebuia să se strângă a anumită sumă de bani. Eh, după astea zece zile, fugeam la București pentru două săptămâni. Dar la Teatru, la Petroșani, aveam un public… Minerii care ieșeau din șut. Spectacolul dura o oră și zece minute, îl scurtam, pentru că-i băgau înapoi în șut. Minerii erau ca niște fiare. Voiau să se urce pe scenă, să pună mâna pe mine, vorbeau în sală cum vorbește lumea acum, la Mall, la film.

Cum simțiți lumea teatrului astăzi?

Este o lume în plină schimbare, mai puțin valoroasă însă. Este multă superficialitate acum.

Diferențe între teatrul de stat și cel particular?

La teatrul particular, repertoriul este net superior, pentru că oamenii își caută texte importante și actuale. Teatrul de stat ar trebui să fie mai atent cu banul public, să aibă grijă de trupă, de specific… Apoi, sunt regizori care nici nu citesc, nici nu vin să vadă actorii jucând. Aleg, așa, cum cred ei… Nu se respectă legea bunului simț, legea – pur și simplu – și criteriile de valoare. Sunt unii care se cred deja statui după o simplă experiență în teatru. Am abuzat, după ’90, de vorbe mari. Mai încet, că a făcut una două roluri și gata, e cea mai bună!

Mi-ar fi plăcut să trăiesc în perioada interbelică, aici, la noi. La firea mea, mi-ar fi fost foarte bine. Aș fi fost tot actriță.

Chiar sunteți supărată.

Păi, chiar sunt. Stau acasă de atâta timp… Am repetat opt luni la o piesă care se putea face într-o lună și jumătate… La București nu se mai poate face o piesă în ritm normal, pentru că nu poți să aduni actorii. Aleargă după bani în toate direcțiile și nu mai poți să-i strângi. Apoi, îți rupi piciorul…

Abia am scos piciorul din ghips. M-am împiedicat pe scenă, mi-am făcut praf ligamentele. La premieră, la <Puricele>. Așa, de ce mai sunt supărată… Păi, faci <Pescărușul>, de Cehov. Un spectacol deosebit, dar nu-l mai joci decât din an în paști, pentru că nu se pot strânge toți actorii.

Dar nu există niște reguli?

Și? Sunt persoane mediocre sau mult sub tine care decid grație relațiilor pe care și le-au făcut în timp. S-au învârtit mai bine și-au reușit. Sunt și decizii aberante. De exemplu, la Metropolis, nu se mai joacă o piesă în care apăream și eu doar așa, fără un motiv anume. Și s-au cheltuit bani, nu glumă. În condițiile în care lumea venea la sală. <Pescărușul> s-a jucat doar de două ori într-o stagiune. Ce să mai zic…

Și din ce trăiți?

E mai greu acum. Se termină și bănuții puși la ciorap, dar sperăm în continuare. Îți trebuie curaj și un soi de fatalism.

Aveți o fetiță, Maria. Ar fi mai bine pentru ea să se stabilească în străinătate?

Are multe prietene care au plecat definitiv, dar ea nu vrea să plece. Nici eu n-am bătut-o la cap. Acum se pregătește să iasă cu o bursă. N-aș vrea să fiu ca alți părinți, care se laudă că le studiază copiii la Londra, iar peste trei ani se trezesc cu ei acasă, fără job. Maria a făcut pictură de la cinci ani, iar acum e studentă la Modă. E cu dus și-ntors. Ar putea însă să facă și grafică, și decorațiuni interioare.

Ce reprezintă iubirea pentru omul Emilia Popescu?

Totul. Iubirea… Cred că ar trebui să devenim un pic mai independenți, să nu mai depindem atât de mult, sufletește vorbind, de atenția cuiva.

Ați fost rănită?

Da, de multe ori. Bine, când iubești, e firesc să fii rănit. Trebuie să facem ceva ca să nu mai suferim. Să iubim, dar fără suferință.

Ați suferit din dragoste?

Da. Am iubit enorm, dar am și suferit. Bine, am rănit și eu, la rândul meu. Am conștientizat asta, dar ce să fac?

Am avut-o pe Mura, un cățel de 13 ani, dar a murit, s-a dus. Și acum o visez. Am avut o operație grea, acum vreo zece ani, și am mers la spital cu poza cățelului. Îmi dădea putere. Am iubit-o enorm.

Ați avut probleme mari la coloană?

Da. Riscurile meseriei. În specatcolul Chirița, trebuia să cad din cârca lui Chirilă (n.r. – Tudor Chirilă), unde stăteam cocoțată în picioare. Am forțat de prea multe ori…

Cum este femeia la 50 de ani?

Femeia se poate simți ca la 20, ca la 30 de ani, depinde. Vârsta, însă, este absurdă.

Care este secretul zâmbetului dumneavoastră? Râdeți atât de frumos… sau este doar o mască?

Nu-i nici o mască. Așa râd eu, așa simt.

Știați că…

Este șatenă, dar se vopsește „blondă”

Cântă foarte bine la pian și vorbește ireproșabil limba franceză

Este, pe linie maternă, nepoata pictorului Iosif Iser

Ce este minciuna?

Un rău necesar. Dau un exemplu: când ai o premieră, s-a terminat spectacolul și vine cineva în care tu crezi și-ți demontează toată munca. E ceva extrem de dăunător, pentru că nu mai poți îndrepta nimic din ce-a fost, dar îți pierzi și încrederea pe viitor. Eh, atunci vreau să-mi spui adevărul, dar cu foarte mare grijă, îmbrăcat mai frumos. Nu trebuie să dai cu barda. Bine, nu trebuie să-mi spui nici că sunt genială, pentru că știu că nu sunt.

Ce înseamnă să fii genial?

Înseamnă să te ridici puțin peste text, deasupra cuvintelor. Să reușești să captezi, să faci o sală de 300 sau de 500 de oameni să vibreze sau să tacă în același timp. Să simți apoi vibrația aceasta. George Constantin era așa. Dar chiar și la cei geniali, nu vă gândiți că sunt mereu așa. Sunt seri în care Dumnezeu îți permite să fii genial.

Ați făcut mici compromisuri pentru a vă atinge anumite țeluri?

Nu. Am făcut compromisuri pentru a trăi. Dar în teatru, niciodată. Țelul meu a fost să joc și n-am făcut nimic necurat în acest sens. Nici măcar o cafea n-am băut cu un director de teatru sau cu vreun regizor. Și nu e firesc, pentru că e normal să comunici. Dar am fost foarte handicapată, crescută foarte prost. Cu prea mult bun-simț. Mi-e greu să mă propun singură, să cer ceva sau să ridic mâna, să mă bag în seamă. Mă străduiesc în fiecare zi să devin mai îndrăzneață, dar n-am reușit mai nimic până acum. Sunt prea timidă.

Vă place să scrieți?

Da, scriu un Jurnal. Dar mi se pare că, imediat cum m-am hotărât să fac ceva, – pac! – mi-o iau vreo 20 de inși înainte. Tot ce pot să fac eu, fac alții. Și – mă mai gândesc – pe cine ar interesa ce scriu eu?

Nu vi se pare că aveți prea puțină încredere în dumneavoastră?

Ba da. Trebuie să fiu mai încrezătoare și mai ambițioasă. Îmi spun asta în fiecare zi. E bine să ai tupeu, dar să ai și o bază, să ai talent.

Ce mai citește Emilia Popescu?

<Femeia în fața oglinzii>, de Eric-Emmanuel Schmitt.

Ce muzică ascultați?

Depinde de stare. Câteodată vreau să ascult doar pian, altă dată un anumit compozitor. Sau ascult muzica pe care o preferă fetița mea.

Ce este râsul?

Râsul înseamnă sănătate, înseamnă totul, ca și iubirea. Iubirea și râsul sunt lucruri esențiale în viață. Și să provoci râsul este excepțional. Râsul m-a ajutat enorm să trec peste anumite situații. Eu sunt femeia extremelor, ori caldă, ori rece. Alb sau negru. La mine nu merge sprițul decât la terasă. În viață prefer sec.

Spune-ți și tu povestea! Scrie-ne la contact@oamenidepoveste.ro!

„Umblam în aceeași gașcă, ne țineam de gât, de mână”

Emilia Popescu vorbește cu dezinvoltură despre relația cu Ștefan Bănică jr, actorul pe care gura lumii l-a cuplat de nenumărate ori cu Emilia, colega lui de scenă.

Emilia Popescu și Ștefan Bănică jr // foto: cotidianul.ro

„Îmi este asociată imaginea cu cea a lui Ștefan pentru că am lucrat mai bine de 25 de ani împreună, mai ales în televiziune. Dar n-avem nici o treabă cu asta. Umblam în aceeași gașcă, ne țineam de gât, de mână”. „Vă țineați de mână?”, întreb, surprins de sinceritatea actriței. „Da, care este problema? Ne țineam și de mână, el era cu iubitele lui… N-am avut niciodată probleme cu el, nici el cu mine”. „Dar iubitele lui nu vă priveau chiorâș?”, șarjez din nou. „Nu, pentru că Ștefan le spunea de la început despre ce este vorba, iar eu eram foarte drăguță cu ele. Vedeau imediat cum stă treaba. Eu cu Ștefan ne mai certam și, când o făceam, o făceam serios. Dar întotdeauna s-au reglat lucrurile. Bine, aveam grijă să nu fac ceva deplasat sau ceva care să le facă pe iubitele lui să se simtă prost. Sau ca el să se simtă prost. N-am făcut niciodată așa ceva”.

Ștefan, mai frumos ca bărbat decât Emilia ca femeie

Emilia Popescu încheie dezvăluirea despre relația de prietenie cu Ștefan Bănică aruncând o săgețică spre genul masculin: „Mai interveneau anumite situații și la mine, pentru că voi, bărbații, sunteți mai geloși. Și cum Ștefan era mai frumos – ca bărbat – decât sunt eu – ca femeie – probabil că stârnea anumite stări deloc euforice. Eh, cam asta este cu Ștefan. Din păcate, am pierdut amândoi niște ani buni la Bulandra. N-am jucat împreună cât ar fi trebuit. Moțu’ spunea tot timpul: <Faceți, mă, cu ăștia ceva, că trece timpul!>. Câtă dreptate avea! S-a dus, nu mai poți face la 50 de ani ce făceai la 30”.

„Românii sunt talentați și lași”

Întrebată care sunt principalele caracteristici ale poporului român, Emilia Popescu a fost tranșantă: „Talentul și lașitatea. Românii fug de anumite responsabilități, de multe ori nu duc un lucru până la capăt. Nu vor să fie considerați vinovați niciodată. Asta înseamnă lașitate”. „S-au obișnuit să fie conduși de alții?”, întreb din nou. „Să știi că mie îmi place să fiu condusă, să am un șef: Nu pentru că nu sunt capabilă, dar îmi place să ascult de cineva. Dacă ar trebui să conduc acum o companie de teatru, aș face-o, dar nu mi-ar plăcea.

„Clasa politică este execrabilă”

Ce părere are Emilia Popescu despre clasa noastră politică? Răspunsul pică sec, ca o ghilotină: „Execrabilă. Analfabeți, politruci… Am ajuns așa din cauza faptului că au dezvoltat o rețea foarte bine organizată și care, din păcate, se înmulțește. Fizic! Această clasă are copii și rude. Care ar fi salvarea României? Nu cred că există. La ce-i acum… Sunt prea mulți, iar noi, oamenii, prea puțini”.

Nu se poate fără Dumnezeu

Emilia Popescu este un om credincios: „Eu nu pot fără să cred. Nu sunt habotnică, dar cred în Dumnezeu. Nu suport ateii prea atei și actorii prea harnici. Ăștia se suportă doar unii pe alții”.

Top 5 actori preferați

• Olga Tudorache
• George Constantin
• Victor Rebengiuc
• Gina Patrichi
• Toma Caragiu

Carte de vizită

Data și locul nașterii: 2 martie 1966, București

Studii și carieră: Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică (1984-1988)

1988-2002 – actriță la Teatrul Bulandra

2002-prezent – actriță la Teatrul de Comedie

A jucat în filmele „Moromeții” (1985), „În fiecare zi mi-e dor de tine” (1988), „Liliacul înflorește a doua oară” (1989), „Divorț din dragoste” (1992)

Roluri în teatru: Diana – „Câinele grădinarului”, de Lope de Vega, regia Florian Pittiș (1988), Helena – „Visul unei nopți de vară”, de William Shakespeare, regia Liviu Ciulei (1991), Juliette – „Străini în noapte”, de Eric Assous, regia Radu Beligan (2007), Marlene Dietrich – „Marlene de Pam Gems”, regia Cătălina Buzoianu (2003), Chirița – „Chirița of Bârzoieni”, de Vasile Alecsandri, regia Iarina Demian (2004), Alla Vadimovna – „Casa Zoikăi”, de Mihail Bulgakov, regia Alexandru Tocilescu (2004), Martha – „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, de Edward Albee, regia Gelu Colceag (2009), Arkadina – „Pescărușul”, de A. P. Cehov, regia Claudiu Goga (2013), Mamarmota di Pomodoro – „Puricele în ureche”, de Georges Feydeau, regia Horațiu Mălăele (2015)

2010 – Premiu pentru cea mai bună actriță la Festivalul de Dramaturgie Contemporană, Brașov, ediția a XXII-a.

••• interviu apărut și în Evenimentul Zilei •••