Elisabeta Lipă, de pe toloaca din Cândești, în Guvernul României

Povestea nefardată a Elisabetei Lipă, ministrul Tineretului și Sportului

Chiar în pragul unui nou an, când sportul românesc a alunecat deja într-un somn bolnav al deziluziei, Elisabeta Lipă – campioană din naștere – încearcă să-l trezească la viață. Amintirile ei tonice, de luptătoare, se încheagă, mai jos, într-o speranță plăpândă, dar binefăcătoare:

Sunt născută pe malul Siretului, într-un sat de ucraineni, un sătuc mic, așezat, cu oameni harnici, muncitori, respectuoși. Suntem două fete la părinți, sora mea este mai mare cu șase ani decât mine și, cum eu eram cea mai mică, am devenit băiatul pe care și-l doriseră părinții mei. Nu pot să spun că eram o râzgâiată, mi-a plăcut de mică să muncesc, să-i ajut pe ai mei, mai ales că tata a decretat că eu sunt băiatul lui. Așa că, mă lua la muncile mai grele, iar pe sor-mea o păstra în bucătărie, la gătit la spălat, la treburi mai ușurele.

Vă lua la sapă?

Nu, dar tăiam lemne, căram apă, mă duceam cu vitele la păscut, le adăpam… Nu mi-a plăcut să prășesc, că m-ar fi pus să fac și asta. Eu făceam tot ce ținea de gospodărie, pentru că ai mei plecau dimineața la muncă și veneau seara. La țară – știi cum e – un om gospodar se cunoaște după câte animale are în curte, cal, vacă, porc… Una peste alta am avut o copilărie foarte frumoasă, am fost crescută într-un spirit de luptătoare, cu principii bine definite. Bietul tata – mereu îmi spunea să nu uit de unde am plecat. Așa mi-am păstrat verticalitatea, medaliile nu m-au schimbat.

Ce sfaturi vă mai dădea tatăl?

Dacă vrei să fii respectat, tot timpul trebuie să respecți la rândul tău. Respectul nu trebuie să ți-l impui. Îmi spunea: <Uită-te la mine! În sat sunt respectat pentru că ajut oamenii, nu jignesc, sunt gospodar. Așa trebuie să fiți și voi, să vă respectați familia, să vă iubiți>. Așa a creat o familie unită. Suferim unul pentru altul, ne ajutăm. Am plecat de acasă foarte devreme – la nici 16 ani – dar nu a existat Crăciun sau Paște pe care să nu-l petrecem împreună. Și acum păstrăm acest obicei.

Cum v-ați îndreptat spre sport?

Sora mea, fiind mai mare decât mine cu șase ani, a practicat atletismul. A ajuns până în finala Campionatului Național, mi-a arătat și medalia, zicându-mi că a fost învinsă de Natalia Mărășescu (n.r. – campioană europeană). Atunci, firesc, sora mea a devenit modelul meu. Veneam de la școală, ne făceam temele, iar seara ieșeam pe toloacă, pe imaș adică. Acolo desfășuram activitățile sportive. Așa m-am apucat de atletism, am ajuns la liceu, la Botoșani, la Mihai Eminescu. Acolo am făcut parte din echipa de baschet a liceului…

Și canotajul?

Pe atunci nici nu auzisem de canotaj, nici cluburi nu existau prin nordul țării… Dar, la un moment dat, clubul Olimpia din București – pentru că eu acolo am început canotajul – a făcut o selecție națională. Antrenoarea Pavel Ioana, cea care m-a selecționat, a știut să-mi descrie atât de frumos acest sport, încât am zis că trebuie să încerc și eu.

Cum a decurs selecția?

A venit la școală, la Botoșani, ne-a ridicat în picioare și a început: <Tu, tu, tu… Poftiți cu mine! Uite, canotajul se face în niște bărci lungi ascuțite, e soare, e apă…>. Mi-am zis: <Doamne, ce-o fi asta? Sună prea frumos!>. Ne-a spus: <Dacă muncești, poți să ieși campioană olimpică. Te poți afirma mai ușor decât într-un sport de echipă, precum baschetul>. Și m-a convins.

„Dacă mă faci de râs, eu te-am făcut, eu te omor!”

Părinții ce-au spus?

Am mers acasă să-i conving. Le-am explicat despre ce-i vorba, iar mama m-a luat direct: <Unde să te duci tu la 500 de km? N-ai pe nimeni acolo>. Tata: <Dacă îți place, eu te duc, dar să ții minte. Dacă mă faci de râs, eu te-am făcut, eu te omor!>. Adică, strângerea aia de inimă, să nu-l fac de râs în sat… Și, uite, așa, am venit la București cu tata de mână – era o zi de 10 ianuarie. Am mers la cămin – vai de mine! – când am ajuns acolo, prin Vitan, la mama naibii, nici perdele nu aveam la geam. Eram patru în cameră, aveam niște paturi de campanie, Doamne ferește! Îmi zice tata, săracul: <Ești sigură că vrei să rămâi?>. Eu: <Da, tata, cum să nu?>. Atunci, tata i-a spus antrenoarei: <O ai în grijă, îmi ții locul. Dacă face prostii, dacă nu te ascultă, ai dreptul s-o altoiești ca și cum aș fi eu>.

A avut ceva curaj să-și lase fata singură în București…

A avut, doar mă avertizase să nu-l fac de ocară. Ușor-ușor, am început antrenamentele. Am ajuns pe baraj la Râmnicu Vâlcea, în primul meu cantonament pe apă și mi-am zis: <Doamne, unde-i soarele, unde-i căldura, unde-i barca aia lungă și frumoasă?>. După o lună, am vrut să mă las, nu era de mine, voiam acasă. Antrenoarea, simțindu-mi talentul, m-a încurajat. Mi-a spus că va trece iarna, va veni vara, va fi soare…

Aceeași vrăjeală…

Da, dar am ascultat-o. Vara, pe Herăstrău, la curse de 800 de metri, am început să prind gustul victoriilor. Câștigam ba o șapcă, ba un pahar, ba o ciocolată Incredibil, ce vremuri!

Făceați școală în paralel?

Făceam, pentru că tata i-a spus antrenoarei: <Tovarășa, fata mea trebuie să facă și sport, și școală. Dacă nu le face pe amândouă, la una trebuie să renunțe. Și sigur nu la școală>. Tata nu glumea. Venea lunar să mă verifice. Nu-mi spunea niciodată, mă trezeam cu el în cantonament. Azi așa, mâine așa, a venit vremea să dau Bacalaureatul. Se suprapunea peste o competiție europeană și, deși eram junioară, făceam deja parte și din lotul olimpic de senioare.

Aveați 18 ani?

Da. Antrenorul mi-a spus că n-am cum să dau BAC-ul, pentru că aș rata concursul. A venit tata și i-a transmis că, dacă nu dau examenul, mă ia acasă. <Hai, ce mai aștepți? Fă-ți bagajul!>, m-a repezit. Când a văzut antrenorul că nu este de joacă, mi-a permis să dau la timp BAC-ul.

Ați copiat la BAC?

Nu. Eram ajutați de profesorii-supraveghetori, dar nu puteai să intri cu fițuicile, să copiezi. Bine, altfel se făcea școala, nu era atâta materie. Copiii nu învățau în ritmul ăsta alert în care o fac astăzi. Păi, când mă gândesc la fi-miu… Ce învăța el în clasa I, eu studiam într-a 3-a.

Ce-a urmat pentru Elisabeta Lipă?

A venit anul 1984, prima Olimpiadă, în America, cea mai frumoasă pentru mine.

România era singura țară comunistă prezentă.

Da, dar eram mai păziți decât ar fi fost – cred – zece șefi de stat. Și la masă mergeam escortați. În plus, aveam securiștii noștri la ușă.

Ați luat primul aur la 19 ani. Cum au reacționat părinții?

Mândri-foc, dar mândria lor a fost și mai mare când au văzut că nu mă las nici după a doua Olimpiadă, nici după a treia, nici după a patra, nici după a cincea, nici după a șasea…

„Sportul românesc a luat-o în jos”

Cum a fost trecerea de la fata muncitoare, care alerga pe toloaca satului, la funcția de ministru?

Am înțeles încă de când eram sportivă că nu poți face performanță fără ordine și disciplină. Și-atunci, normal că după aceste principii mă ghidez și acum. Păi, când înțelegi că seriozitatea, ambiția și sacrificiul te ajută, mergi cu ele până la capăt, toată viața. M-am retras în 2004 din sport, pentru că am considerat că șase ediții olimpice sunt suficiente, aveam cucerite toate medaliile posibile și imposibile…

Mai puteați atunci?

Am vrut să revin pentru Olimpiada de la Beijing, dar am pus condiția ca statul român să construiască pista olimpică. Cum nu s-a întâmplat acest lucru, m-am retras. Dacă autoritățile ar fi făcut pista, la 44 de ani aș fi urcat din nou în barcă pentru România. Încă mai puteam.

În prezent, canotajul românesc este jos, jos de tot…

Nu numai canotajul, tot sportul românesc a luat-o în jos. Sportul, în general, nu poate să fie altfel decât este societatea. Cum în multe domenii suntem deficitari…

Nici înainte nu excelam în alte domenii. Totuși, sportul avea rezultate cu care ne mândream…

Așa e, dar să vă spun ceva. Țin minte, după Olimpiada de la Sidney, când președinte era domnul Țiriac, vorbele lui: <N-am semănat și n-o să avem ce culege>. Eram în 2000. Eu n-am înțeles atunci ce vrea să zică. Mă gândeam: <Doamne, suntem aici numai vârfuri de vârfuri, s-au obținut atâtea medalii, avionul e plin de sportivi. Ce vrea să spună omul ăsta?>. Acum, mi-aș fi dorit să nu fi auzit vorbele doomnului Țiriac și să nu fi avut el dreptate. Dar, din păcate, a avut dreptate. S-o luăm pas cu pas și să analizăm cum am ajuns în starea actuală.

Care sunt cauzele?

Copiii trebuie educați și îndrumați către sport. Doar că ei nu mai au timp să facă sport, deoarece sunt încărcați cu meditații, aleargă după școală, înainte de școală, fac pregătire la 5-6 materii ca să ia BAC-ul sau ca să intre la liceu. Valorile s-au inversat… Sportul rămâne mereu pe ultimul loc. În loc de ora de educație fizică, se face mate sau română. Dacă nimerești un profesor dedicat, mai există o mică șansă… Dar sportul nu înseamnă să le arunci copiilor o minge și apoi să-i lași să facă ce-i taie capul. Trebuie să-i faci să iubească mișcarea, să-și respecte adversarii, să le imprimi niște valori. Nu-mi place s-o spun, dar pe vremea mea aveam competiții între sate, între comune, între județe… Când ajungeai la nivel județean – mamă, ce bun erai! Pentru că nu se ducea oricine. Acum nu mai sunt aceste concursuri. Câți copii mai fac sport?

Soluția: „Copiii ar trebui obligați să facă sport!”

Acum mergem cu copilul la nutriționist.

Da. Păi, acum, câți copii au scutiri la ora de sport? Trecem prin școala primară – nimic. Prin gimnaziu – nimic. La liceu – nimic. Studenții noștri mai fac sport? Din părți! La Facultate, sportul este pe cale de dispariție. Și-atunci? În grădina performanței cine mai ajunge? Ajung foarte puțini. Deci, concurența nu mai există. De unde să-l mai alegi pe cel mai bun? Uite, vorbesc de canotaj…

Așa…

Când tu știi – ca sportiv – că sunt doar zece fete în lot și nu-ți suflă nimeni în ceafă, adică ai locul asigurat, păi te mai lupți să te autodepășești, să rămâi în lot? Nu! Și-atunci, valoarea a scăzut, medaliile au dispărut și-am ajuns unde suntem. Alt exemplu – ce produc cluburile școlare? Nimic!

Atunci, ce soluții concrete propuneți?

Până la urmă, copiii ar trebui obligați să facă sport! Obligați! Cei talentați să meargă spre performanță, iar restul să-și vadă de treabă.

Nu mă interesează lumea politică. Eu am făcut sport, acum gestionez problemele sportului. Nu consider că MTS este o căciulă prea mare pentru mine, cum comentează unii. Am mai auzit asta și când am preluat clubul Dinamo. Nimeni nu-mi dădea acolo m-am mai mult de o lună. Și am rezistat șapte ani!

Deci, asta ar fi soluția – obligativitatea școlară.

Cu siguranță! Să se reglementeze legal. Și să se stabilească odată pentru totdeauna cum trebuie acordate scutirile. Se știe cum se iau acum. Aiurea! Am pregătit deja câteva solicitări oficiale. Timpul a fost scurt, abia am început mandatul. Dar trebuie să găsim soluții și le vom găsi. Ideea e că ele trebuie și urmărite, să se vadă dacă sunt sau nu sunt puse în aplicare. Că degeaba punem pe hârtie, dacă nu se face nimic.

Câte ore de sport se fac acum în școli?

Două ore pe săptămână la clasele 1-8 și o oră pe săptămână la liceu. O oră! Și-atunci, vrem performanță? De unde performanță?

Câte ore ar trebui să fie pe săptămână?

În primul rând, trebuie să știm ce vrem. Vrem să avem o națiune sănătoasă? Pentru că acești copii reprezintă viitorul țării. Ce trebuie să facem cu ei? Sunt unii care nici nu știu să alerge, să meargă pe stradă… Iar noi vorbim de nu știu câte ore de sport pe săptămână… Dați-vă, oameni buni, copiii la sport! Poate le place, poate ajung campioni olimpici și vă umplu sufletul de bucurie! Încercați!

Se gândesc și părinții că fără carte serioasă, copiii răzbesc mai greu în viață.

Dar de ce? Există o idee preconcepută – cum că sportivii nu fac școală, nu știu carte, au o problemă, ca să nu mă exprim altfel… Ba fac școală! Ei aleg cât de serios abordează acest aspect. Să știți că un sportiv nu va ieși niciodată campion dacă nu este isteț. Niciodată! Trebuie să fii inteligent, să speculezi toate momentele care te-ar putea face campion. Doar cu mușchii nu poți face performanță. Ai nevoie de o abilitate intelectuală extraordinară, ai nevoie de creier, să simți, să iei o decizie, abia apoi să tragi trage cu brațele către linia de sosire.

Ideal ar fi ca sportul să meargă de mână cu școala.

Încă din grădiniță ar trebui să ne educăm copiii așa. Nu trebuie îndrumați spre performanță neapărat, ci către ideea de a face mișcare. Cu cât vor fi mai mulți, cu atât va fi mai bine. Performanța se va cerne.

Aveți și alte propuneri concrete, în afară de orele de sport obligatorii?

Sigur. Infrastructura trebuie resuscitată, pentru că avem cluburi școlare, dar nu mai avem antrenori. Dacă facem o statistică, ne vom dea seama că foarte puțini oameni mai îmbrățișează această meserie. Câți profesori de sport mai avem? Foarte puțini. Deci, n-avem sportivi, n-avem antrenori, n-avem aproape nimic.

Dar bani avem?

Avem bani. Chiar sunt bani pentru sport.

Ce buget are MTS pentru 2016?

329 de milioane de lei! Deși apare mai mic cu 14 milioane de lei decât cel pe 2015, nu este așa. Din contră, este mai mare. Să vă explic și de ce, pentru că s-a discutat mult pe această temă. În 2015, a fost un buget total de 343 de milioane de lei, dar 21 de milioane de lei au fost primite din fonduri nerambursabile, în intervalul 2007-2013, fonduri care s-au acordat încă doi ani. Deci, în 2016, nu vom mai beneficia de acești bani. Apoi, în 2015, au mai fost alocate 22 de milioane de lei pentru achiziționarea unor microbuze și autocare cu care au fost dotate cluburile sportive, federațiile…

Celebrele microbuze fără șoferi…

Da, dar vom găsi soluții să redresăm situația de la nivelul cluburilor sportive. E penibil să ai microbuz și să n-ai șofer care să ducă sportivii la competiții. Dar asta este cea mai simplă problemă de rezolvat. Deci, revenind la bugete. 21 de milioane din fonduri europene, bani care suplimentau bugetul inițial pe 2015, plus cele 22 de milioane de lei – fond special – pentru mașini înseamnă 43 de milioane de lei. Fără aceste milioane, pentru că fonduri europene nu mai avem și nici autocare nu cumpărăm în fiecare an, rezultă că bugetul curat pe 2015 era 300 de milioane de lei. Mai mic cu 29 de milioane decât cel de anul viitor.

Sunt, deci, bani suficienți pentru a face performanță.

Se vaită toată lumea că nu sunt bani în sport, c-o fi, c-o păți, dar să vă spun ceva. Sunt federații – și nu dau nume – care, la finalul anului, vin și aduc bani înapoi, pentru că n-au reușit să-i cheltuiască. Și-atunci?

Ce federații?

Nu contează, dar vă spun sigur că MTS a dat bani înapoi la bugetul statului. Deci, sunt prea puțini bani sau sunt prea mulți?

Este o proastă gestionare!

Nu știu, probabil.

Cum împărțiți banii? Ministrul îi împarte sau există un consiliu care ia deciziile?

Vă spun și asta. Federațiile, care sunt structuri private de utilitate publică, primesc finanțare pe contracte, pe programe. Anul acesta am făcut metodologie, criterii de finanțare, tot ce trebuie și săptămâna viitoare (n.r. între Crăciun și Revelion) se vor semna contractele. Pentru ca din ianuarie să-și cheltuiască banii cum știu mai bine, să nu se mai plângă federațiile că le intră sportivii în cantonamente și n-au bănuți.

Toți banii din bugetul MTS merg către federații?

Nu, 10% se opresc în visterie. La ora actuală – mi-e și frică să-ți spun – sunt vreo 73 de federații. Finanțate de noi sunt doar 65 sau 66 de federații. Cât să ducă și statul român? Cât buget să aibă? Pentru câți sportivi?

Dar chiar avem nevoie de atâtea federații? N-ați atras atenția că pe români nu-i interesează poate chiar atât de mult badmintonul, de exemplu?

Cui să mai spui, că deja sunt afiliate, recunoscute…

Dacă nu sunt rezultate, n-ar trebui să se ia anumite măsuri? De exemplu, oina – sportul național – a produs ceva în ultimii ani?

Federația de specialitate știe. Primește finanțare, are buget… N-am aprofundat problema.

N-ar trebui să renunțăm la anumite federații-fantomă, pentru a putea investi mai mult în cele performante?

Nu trebuie să renunțăm la ele… Ar trebui să se stabilească, însă, sporturile prioritare, la care se pricep românii, pe care le iubesc oamenii. Adică, sporturile cu un anumit palmares, cu medalii în spate, cu istoric. Să fie declarate sporturi naționale, să se investească de la bază și, atunci, cu siguranță vor veni și rezultatele.

Cum vi se pare lumea politică?

Nu mă interesează. Este un domeniu care nu mă pasionează, nu am chemare către zona asta. O viață întreagă am făcut sport, iar acum gestionez problemele lui. Îmi place ce fac. Consider că ar trebui să ne îndeletnicim cu ce ne pricepem să facem mai bine. Altfel ar arăta țara, mai bine adică.

Sunt și comentarii răutăcioase la adresa dumneavoastră, de genul „Ministerul e o căciulă prea mare pentru Lipă”. Vă deranjează?

Faptele vorbesc. Aceleași voci am auzit și când am preluat clubul Dinamo. Nimeni nu-mi dădea acolo m-am mai mult de o lună. Și am rezistat șapte ani! Am demonstrat că sunt în stare să fac multe. Dacă mai ai și o echipă care să reziste ritmului și să se plieze pe filozofia mea – seriozitate și ambiție – , poți realiza lucruri extraordinare pentru sport. Ne-ar trebui o lege transparentă a sponsorizării și o relaxare fiscală pentru marile companii care ar fi dispuse să investească în sport. Pentru că aceste companii ar putea să vină în sprijinul sportului, iar statul ar fi degrevat de o bună parte a problemelor financiare. Asta ar fi o soluție ideală!

Afară se practică „soluția ideală”?

Vă dau un exemplu: Anglia – Londra 2012. Loteria engleză a băgat 180 de milioane de lire sterline în sportul englez pentru Jocurile Olimpice! Au terminat pe locul 2 ca națiune în lume. Loteria noastră de ce n-ar putea să facă același lucru? Loteria noastră are obligația să ne dea bani, dar cine verifică exact cât câștigă Loteria Română?

Dau cât vor ei sau este o sumă fixă pe care trebuie s-o pună la dispoziție?

Nu se stabilește nici o sumă. Plătesc cum vor ei, în funcție de venituri. Dar cine le verifică veniturile? Aici e problema.

Vă sfătuiți cu alți mari sportivi când luați vreo decizie la Minister?

Normal, că doar nu sunt eu atotștiutoare.

Vă gândiți seara, când ajungeți acasă, cum ați reușit să ajungeți ministru, să dețineți o funcție atât de importantă în sport?

Nu aveam un asemnea obiectiv. Pur și simplu, s-a întâmplat, iar eu îmi fac treaba oriunde lucrez.

După expirarea manadatului de 11 luni, ce urmează pentru Elisabeta Lipă?

Nu știu, eu sunt setată pe aceste 11 luni. Chiar vreau să fac ceva pentru sport, nu doar să fiu un ministru care a trecut cândva pe aici. E timpul scurt, dar se pot face lucruri bune.

Avem puțin sportivi la Olimpiada din Brazilia…

Exact ce spuneam. Problemele se văd atunci când trebuie să ne adunăm, pentru că, pentru a ajunge la Olimpiadă, trebuie să treci de calificări. Acestea sunt, câteodată, mai grele decât Olimpiada în sine.

Spune-ți și tu povestea! Scrie-ne la contact@oamenidepoveste.ro!

A învățat să tragă cu arma

„Sunteți general, știți să trageți cu arma?”, o întreb pe Elisabeta Lipă, înaintată la gradul de chestor încă din 2004. Răspunsul vine ca din tun: „Da, cum să nu. Am învățat încă de când eram sergent la Dinamo. Doamne ferește de vreun război, dar m-aș descurca”.

Familia e pe locul doi

Cum împacă Elisabeta Lipă viața personală cu activitatea profesională? Răspunsul e edificator: „Soțul, săracul, nu mai spune nimic demult. Dar Dragoș, băiatul meu, care abia aștepta să termin cu sportul ca să stau mai mult cu el, îmi zice acum: <Mamă, mai bine făceai tot sport, pentru că acum ești și mai mult timp plecată de lângă noi>. N-am vreme să gătesc, ajung epuizată acasă. Îmi iau o carte, citesc puțin și la somn. Nu-ți spun ce citesc. Întreabă-mă la sfârșitul mandatului, vei avea o surpriză”.

Cum este femeia la 50 de ani

Elisabeta Lipă nu ocolește subiectele tabu pentru sexul slab, așa că întreb: „Cum este, stimată doamnă, femeia la 50 de ani?”. Iată și răspunsul: „Cum mă vedeți. Cu o greutate sub cea de concurs, cu poftă de muncă – 12, 14, 16 ore pe zi, dacă e necesar. De exemplu, sunt zile în care ajung acasă la două noaptea. Până mă ia somnul, se face dimineață. Oricum, eu la 6.30 sunt în picioare, m-am obișnuit așa de când eram sportivă. La 7.15 plec de acasă, iar pe la 8 fără zece sunt la Minister. Am schimbat programul și la MTS, se vine mai devreme”.

Parastasul tatălui și telefonul lui Cioloș

„Uța”, cum este alintată marea sportivă de apropiați, ne-a dezvăluit și culisele propunerii venite din partea prim-ministrului Dacian Cioloș: „Eram acasă, îi făceam parastasul tatălui meu, decedat de puțin timp. M-a sunt premierul și, inițial, am crezut că este o glumă. I-am recunoscut însă vocea și mi-am dat seama că treaba este serioasă. Mi-a spus așa: <Doamna Lipă, aș fi deosebit de onorat să faceți parte din echipa mea>. Și, așa cum n-am putut să-i spun <Nu> antrenoarei care m-a convins să fac canotaj, la fel s-a întâmplat și cu propunerea domnului Cioloș. Mi-a vorbit atât de frumos, de elegant, de calm… Foarte rar se întâmplă să fiu mișcată de asemenea lucruri, pentru că, de obicei, știu să spun <Nu>. Mi s-a părut însă foarte sincer, nu mi-a vorbit ca un politician”.

Avere de campioană

Elisabeta Lipă deține două apartamente în Capitală – unul de 97 de metri pătrați și altul de 35 de metri pătrați, dar și o casă de 339 de metri pătrați în Voluntari. Ministrul mai are în posesie și două terenuri – unul de 19.150 de metri pătrați, în Afumați și altul de 1.732 de metri pătrați, în Voluntari. În declarația de avere, Lipă a menționat și existența a două conturi în lei, de 37.500, respectiv de 9.968 de lei. De remarcat că „Uța” are și un credit de 100.000 de euro, contractat în 2007 și scadent în 2018. Ca președinte al clubului Dinamo, fosta mare canotoare a avut un venit anual de 103.046 de lei și a încasat, din partea Ministerului Tineretului și Sportului, o rentă viageră în valoare de 111.436 de lei. Soțul acesteia, Cornel, profesor de legislație rutieră, a avut un venit de 36.000 de lei. Chestor în Ministerul Administrației și Internelor din 2004, Elisabeta Lipă a ocupat, până în momentul preluării mandatului de ministru al Tineretului și Sportului, funcțiile de președinte al Clubului Sportiv Dinamo, președinte al Federației Române de Canotaj și vicepreședinte al Comitetului Sportiv și Olimpic Român.

Carte de vizită

Nume: Elisabeta (Oleniuc) Lipă

Data și locul nașterii: 26 octombrie 1964, Siret (Suceava)

Olimpiade:

• 1984, Los Angeles – aur la dublu vâsle
• 1988, Seul – argint la dublu vâsle și bronz la patru vâsle
• 1992, Barcelona – aur la simplu vâsle și argint la dublu vâsle
• 1996, Atlanta – aur la 8+1 vâsle
• 2000, Sidney – aur la 8+1 vâsle
• 2004, Atena – aur la 8+1 vâsle

Mondiale:

• dublu vâsle – 9 medalii de argint (1983, 1985, 1986, 1987, 1989, 1991, 1994, 2003)
• simplu vâsle – aur (1989) și argint (1991)
• patru vâsle – bronz (1982)
• 8+1 vâsle – bronz (1984)

Naționale:

• de 25 de ori campioană

 

Elisabeta Lipă și strategia ei de redresare a sportului românesc

1. Orele de sport în școli să fie obligatorii

„Până la urmă, copiii ar trebui obligați să facă sport! Obligați! Cei talentați să meargă spre performanță, iar restul să-și vadă de treabă. Să se reglementeze legal. Și să se stabilească odată pentru totdeauna cum trebuie acordate scutirile. Se știe cum se iau acum. Aiurea! Se fac două ore de sport pe săptămână la clasele 1-8 și o oră pe săptămână la liceu. O oră! Și-atunci, vrem performanță? De unde performanță? Trebuie să știm ce vrem. Vrem să avem o națiune sănătoasă? Pentru că acești copii reprezintă viitorul țării. Ce trebuie să facem cu ei? Sunt unii care nici nu știu să alerge, să meargă pe stradă… Dați-vă, oameni buni, copiii la sport! Poate le place, poate ajung campioni olimpici și vă umplu sufletul de bucurie! Încercați!”.

2. Avem bani, trebuie resuscitată infrastructura

„Infrastructura trebuie resuscitată, pentru că avem cluburi școlare, dar nu mai avem antrenori. Dacă facem o statistică, ne vom dea seama că foarte puțini oameni mai îmbrățișează această meserie. Câți profesori de sport mai avem? Foarte puțini. Deci, n-avem sportivi, n-avem antrenori, n-avem aproape nimic. Avem, în schimb, bani. Bugetul MTS pe 2016 este de 329 de milioane de lei! Se vaită toată lumea că nu sunt bani în sport, c-o fi, c-o păți, dar să vă spun ceva. Sunt federații – și nu dau nume – care, la finalul anului, vin și aduc bani înapoi, pentru că n-au reușit să-i cheltuiască. Și-atunci?”.

3. Stabilirea unor sporturi naționale

„La ora actuală – mi-e și frică să-ți spun – sunt vreo 73 de federații. Finanțate de noi sunt doar 65 sau 66 de federații. Cât să ducă și statul român? Cât buget să aibă? Pentru câți sportivi? Ar trebui să se stabilească sporturile prioritare, la care se pricep românii, pe care le iubesc oamenii. Adică, sporturile cu un anumit palmares, cu medalii în spate, cu istoric. Să fie declarate sporturi naționale, să se investească de la bază și, atunci, cu siguranță vor veni și rezultatele”.

4. Legea sponsorizării și relaxarea fiscală

„Ne-ar trebui o lege transparentă a sponsorizării și o relaxare fiscală pentru marile companii care ar fi dispuse să investească în sport. Pentru că aceste companii ar putea să vină în sprijinul sportului, iar statul ar fi degrevat de o bună parte a problemelor financiare. Asta ar fi o soluție ideală! Vă dau un exemplu: Anglia – Londra 2012. Loteria engleză a băgat 180 de milioane de lire sterline în sportul englez pentru Jocurile Olimpice! Au terminat pe locul 2 în lume. Loteria noastră de ce n-ar putea să facă același lucru? Loteria noastră are obligația să ne dea bani, dar cine verifică exact cât câștigă Loteria Română? Aici e problema”.

••• material apărut și în Evenimentul Zilei •••