Dialog cu Ioan Aurel Pop: România, încotro? / PARTEA A DOUA

Interviul cu academicianul Ioan Aurel Pop, scriitor, istoric și rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, este, de fapt, o oglindă fină în cristalul căreia infirmitățile, bubele și mucegaiurile societății românești se dilată înfricoșător. Tabloul vieții noastre, agățat pe un perete discret al Europei actuale, slăbite de politici neinspirate, se leagănă aiurit și nici o mână sigură nu se găsește să-l așeze în lumină, să-i dezvăluie frumusețile și personalitatea. Dialogul cu profesorul Ioan Aurel Pop este un document al unei epoci grăbite, un act nefardat, dur, ca orice adevăr.

…

• Oameni De Poveste: Riscă România să fie înghiță, la rândul ei, de aceste mișcări de populații?

• Ioan Aurel Pop: Nu cred că România riscă o astfel de disoluție (cauzată de imigranți) în viitorul imediat. România poate însă intra ușor și singură într-o asemenea „înghițire”, prin obturarea valorilor care au stat la bazele Europei de către românii înșiși, de către decizia politică internă, de către orientarea greșită a strategiilor educaționale. Vedem, cu îngrijorare, că se întâmplă deja acest lucru sub ochii noștri.
  

• Care credeți că sunt cauzele acestor dislocări de mase umane și orientarea lor spre Occident?

• Cauza principală sunt marile dezechilibre economice de pe planeta noastră, dezechilibre care nu au fost absente niciodată, dar care acum s-au accentuat sau, dacă nu, prin noile mijloace de difuzare în masă, au ajuns să fie cunoscute de mulți și să fie conștientizate de mulți. O altă cauză este politica greșită a Occidentului față de țările și popoarele coloniale. A fost un fel de provocare a Occidentului față de grupuri mari de oameni obișnuite să trăiască în „legea” lor, după rânduielile și ritmurile lor. Noi am crezut că reguli bune, pe care le-am dobândit după milenii de civilizație de un anumit fel, trebuie să fie la fel de bune pentru comunități aflate pe alte trepte de dezvoltare, cu mentalități și idealuri foarte diferite de ale noastre. I-am provocat și i-am lăsat apoi la jumătatea drumului. Le-am arătat și le-am dat, o vreme, peștii – ca să folosesc o parabolă – dar nu i-am învățat cum să pescuiască temeinic. Acum, ei vin să-și ia „peștii” așa cum știu singuri …
  

• Ce părere aveți despre așa numita politică corectă a Europei? Este această idee de toleranță și de falsă egalitate o strategie potrivită când vine vorba despre întâlnirea a două civilizații total diferite (Vest-Est)?

• Vedeți, chestiunea „ciocnirii civilizațiilor” (ca sa-l pastișez pe conservatorul Samuel Huntington) este delicată și atunci când vorbim de Europa, de cea din vest și de cea din est, darmite când ne referim la Europa în ansamblu și Orientul Apropiat și Mijlociu. Lăsăm deoparte aici problemele Africii profunde și ale Asiei. Noi, europenii occidentali și centrali, ca și americanii din SUA, am învățat să fim „generoși” după ce am „supt” din plin ceea ce ne-a convenit din lume. Nu vorbesc aici de noi, românii, ci vorbesc în ansamblu de „clubul select” – ajuns deja în criză și numit UE – în care am intrat într-un târziu și noi. Eu am trăit o scenă halucinantă, în Statele Unite, la începutul anilor 1990, când eram proaspăt visiting professor: într-o zi, la Universitate, m-am dat, poate cam ostentativ, la o parte, ca să pătrundă prima în ascensor o doamnă; m-a privit lung și mi-a spus să intru eu, ca era rândul meu și că ea nu era handicapată (pe-atunci, termenul acesta încă nu era ofensiv). Ce înseamnă asta? Că ceea ce numim „corectitudine politică” și „discriminare pozitivă” – „rafinamente” prin care noi vrem să ne distingem în lumea noastră – poate părea o chestiune stranie pentru alții sau poate fi o realitate înțeleasă chiar pe dos. Cu multiculturalismul este la fel: dacă nu putem face ca civilizațiile să comunice sincer între ele și să-și împărtășească reciproc valorile, toată strădania este în van. Or, acceptarea celuilalt, cu tot ceea ce are el straniu pentru noi, este dificilă.

• Putem spune că Europa se află, în prezent, în pragul unui război? Ideologic, religios, tehnologic?
  

• Se poate spune și așa! Ca istoric, vă pot spune că războaiele, ca și alte calamități umane și naturale, au lovit lumea, dacă nu periodic (în sens de cicluri cu termene precise), atunci din timp în timp. Lumea nu a trăit prin și în războaie, dar conflictele armate (violente) au existat mereu. Mă îndoiesc că am dobândit înțelepciunea de a fi pașnici cu orice preț. Câtă vreme mari grupuri de oameni, inclusiv în Europa, vorbesc de război (fie el și „sfânt”) și preamăresc un Dumnezeu care ar vrea să vadă moarte anumite ființe umane, acest război ne pândește la fiecare pas. Las deoparte pericolul tehnologic/digital, care ne poate copleși oricând, din moment ce filmele preferate și premiate fac apologia violenței, iar oamenii își pun viața în pericol ca să „vâneze” creaturi virtuale!
  

• Ce însemnătate are Brexit-ul în contextul UE, organism din care face parte și România?

• Marea Britanie nu a făcut niciodată parte, în mod organic, din Europa, nici înainte și nici după crearea UE. Mai sunt încă englezi, mai ales din generația matură și de vârsta a treia, care cred că Dumnezeu a creat Insulele Britanice ca să fie propria sa grădină, așezată pentru eternitate într-o „splendidă izolare”. Mai sunt englezi care cred că, dacă țara lor a creat SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă etc. și Commonwealth-ul, ea este menită să aibă un destin de excepție, intangibil, individual, situat pe o traiectorie veșnic crescătoare. De aceea, a face anumite sacrificii în numele grupului (în cazul nostru, UE) devine, pentru unii, de neacceptat și de neînțeles. Asta nu înseamnă că marile puteri din UE s-au purtat întotdeauna cu înțelepciune față de Marea Britanie. Vinile sunt împărțite!
  

• Este România un stat vulnerabil, dependent de alte state, așa cum am fost de-a lungul istoriei?

• Da, România este încă un stat vulnerabil, fiindcă nu este și nici nu va fi o mare putere. Niciodată, în istorie, statele nu au fost egale între ele, chiar și atunci când această egalitate era trecută în statute și regulamente și clamată în gura mare. De aceea, România are nevoie de alianțe puternice, de protecție, alături de state stabile și sigure. După cum se vede, nici în NATO nu ne putem simți pe deplin protejați, mai ales pentru că, de multe ori, marile puteri fac înțelegeri peste capetele celor mici, apărându-și exclusiv propriile interese. De altminteri, se spune că în politică nu sunt prietenii, ci numai interese.
  

• Din punct de vedere politic, poziția geografică ne avantajează în prezent sau dimpotrivă?

• Este greu de spus! Dacă istoria o fac oamenii, geografia (mai exact așezarea geografică) este un dat imuabil. Poziția noastră între Occident și Orient ar putea deveni o punte de legătură între cele două jumătăți ale Europei, dacă am avea oameni de stat capabili, dar așa, ea este de multe ori o linie de separație pe care o calcă și esticii și vesticii, încercând să ne atragă când de o parte, când de alta. Să ne amintim cum, după Al Doilea Război Mondial, am fost vărsați în zona de dominație comunistă, cu voia celor mari, fără măcar să fim întrebați. Azi, linia de confruntare fiind în Ucraina, suntem vulnerabili în continuare și putem deveni ușor – dacă nu ducem o politică înțeleaptă – „victime colaterale”.
  

• Războiul din Ucraina, foarte aproape de noi, ce s-a întâmplat mai exact? Rusia a ocupat Donbass-ul fără ca UE să intervină ferm. Avem motive de îngrijorare? Mai direct spus, credeți că am fi în siguranță (suntem stat membru NATO și UE) sau nu în cazul unei agresiuni a Rusiei pe teritoriul României?

• Rusia a devenit, de la Petru cel Mare încoace (de prin 1700) o mare putere și, indiferent de avatarurile prin care a trecut de-atunci, așa a rămas – o mare putere. La 1711, țarul Petru I a venit pentru prima oară în Moldova, ca oaspete al lui Dimitrie Cantemir și, cel puțin în spirit, nu a mai plecat. La 1812, rușii au luat efectiv jumătate din Moldova și au făcut din ea o provincie a marelui lor imperiu. După 1991, Rusia a pierdut fostele republici sovietice, dar nu s-a resemnat. L-am auzit pe Alexandr Soljenițân, proaspăt revenit în Rusia mamă din exil, la începutul anilor 1990, spunând că soarta Rusiei, Ucrainei și Belarusiei este să fie împreună, într-un fel de panslavism răsăritean charismatic. Iar scriitorul figura ca un democrat, antisovietic și anticomunist. Dar era convins de rolul de mare imperiu mondial rezervat țării sale. Azi Rusia lui Putin recuperează treptat imperiul de odinioară, iar ocuparea Crimeii și intervenția în Ucraina fac parte din acest program strategic. Sigur, Crimeea nu a fost niciodată ucraineană, dar nici rusească nu a fost, decât de la finele secolului al XVIII-lea, de sub Ecaterina cea Mare. Înainte de asta, Crimeea a fost tătărească, fiindcă acolo, secole la rând s-a aflat Hanatul Hoardei de Aur. Rusia nu uită niciodată și nu renunță la ceea ce a fost odată rusesc sau sovietic și, prin urmare, nici la jumătatea Moldovei dintre Prut și Nistru. Noi (România de azi), în concepție rusească, facem parte din „străinătatea apropiată” lor și ar trebui să fim dacă nu aliații lor fideli, cel puțin neutri binevoitori. De aceea, soarta noastră este grea. Integrarea noastră în NATO ne dă, natural, oarecare siguranță, da nu ne salvează de amenințări. Mai ales că NATO nu mai este ceea ce a fost.

• Ce opinie aveți despre atentatele care au însângerat Europa? Au românii, în țara lor, motive să se teamă de aceste orori?

• Atentatele care au însângerat Europa și care o însângerează aproape zilnic trebuie să ne îngrijoreze în chip foarte serios. Și românii au de ce să se teamă, ca parte a civilizației creștine și occidentale (pentru cei care vin din Răsărit, noi suntem cu toții occidentali). Câtă vreme se vorbește despre un „război sfânt” și câtă vreme se strigă aproape de fiecare dată „Allah este mare!”, noi, „ghiaurii” (necredincioșii), suntem potențiale victime. Și noi, creștinii, am purtat războiul nostru „sfânt”, dar l-am cam terminat în Evul Mediu, de câteva sute de ani. Vedeți, azi românii se află peste tot și, chiar dacă ororile nu se petrec deocamdată la noi, ai noștri devin victime.
  

• Ce părere aveți despre situația din Turcia și cum credeți că poate ea influența viitorul UE, NATO, implicit viitorul României?

• Turcia, cu cei circa 80 de milioane de locuitori, este o mare putere regională, la confluența dintre Asia și Europa. Islamismul fundamentalist turc a fost oprit, eludat și reformat prin politica lui Mustafa Kemal, după Primul Război Mondial, iar lumea europeană a putut răsufla, oarecum, liniștită. Dar, după cum se vede, secole întregi de sedimentări tradiționale musulmane nu se pot șterge cu buretele, mai ales într-o lume care, în ciuda unei evidente modernizări, rămâne atât de inegală și atât de plină de falii. Între Turcia europeană și cea a câtorva mari orașe, europenizată, pe de o parte și Turcia asiatică, profundă, rurală și profund atașată tradiției, pe de altă parte, diferențele rămân majore. Azi s-a radicalizat aproape întreaga lume islamică și nici Turcia nu a rămas în afara acestui proces. În acest moment, din cauza politicii oficiale a Turciei (dar și din alte motive), viitorul NATO și al UE stă sub semnul incertitudinii, iar România, care nici nu a apucat să intre bine în cele două organizații, are de ce să fie îngrijorată. Erdogan se află acum în dialog amiabil cu Putin, politica de securitate a NATO în Marea Neagră bate pasul pe loc, aliatul nostru bulgar pare să facă, cel puțin în parte, jocul marii puteri slave de la Răsărit, iar noi trăim, deocamdată, cu … speranța.

• Ce carte scrisă de profesorul Ioan Aurel Pop îl reprezintă cel mai bine pe omul Ioan Aurel Pop (cu un scurt argument)?

• E greu de spus! Cred, totuși, că mă reprezintă ca om (nu ca specialist) „Istoria, adevărul și miturile. Note de lectură”, scoasă în două ediții la Editura Enciclopedică. Nu este o carte revoluționară și nici nu a avut un mare succes de librărie, dar spune cumva (celor curioși să știe) părerea mea despre cercetarea și reconstituirea trecutului, dar și despre lumea de demult, de-acum și din viitor. Nu este o carte de cercetare istorică, fiindcă cercetarea istorică se face prin studiul aprofundat al izvoarelor, al surselor; este o carte de opinii (acumulate în timp) despre rostul și menirea istoricului; e o carte polemică, fiindcă răspunde unei viziuni contrare (expuse de profesorul Lucian Boia), care relativizează complet cunoașterea trecutului, respinge din discursul istoric criteriul adevărului și – fapt foarte grav – pune întreaga istoriografie românească, de la cronicari până la marii istorici ai secolului al XX-lea, sub semnul mitului, mai ales sub semnul mitului naționalist. Or, eu am fost crescut sub zodia raționalismului aplicat riguros în cercetare. Școala istorică de la Cluj a pus și pune încă (sper!) accentul pe studiul riguros al izvoarelor, în sensul că viața de demult nu poate fi reconstituită prin impresii, ci după criterii precise, bazate pe științele auxiliare (metodele) istoriei, pe cunoașterea limbilor clasice și a celor moderne, pe ample acumulări succesive, continue, temeinice. Am învățat de la marii dascăli că a studia istoria națională este o datorie științifică, dar și civică în același timp, că scrisul istoric este o operă de mare responsabilitate, că nu se poate face cercetarea trecutului fără dragoste de viață, de viață de demult și de țară. Istoria ca discurs se face după reguli științifice, dar nu după reguli ca cele din științele exacte și incumbă o mare pasiune pentru om, comunitate, națiune, omenire etc. Toate acestea nu se exclud reciproc, ci se completează, intră în armonie și sintonie. Cred sincer că nu poți iubi, respecta, înțelege și descrie lumea (omenirea), dacă nu-ți cunoști și iubești locul nașterii tale, patria, în sens de spațiu de viețuire al părinților, bunicilor, moșilor etc. Prin urmare, erudiția și sentimentul (pasiunea) trebuie să meargă mână în mână, fiindcă suntem oameni, iar oamenii reci, fără sentimente, încetează să mai fie oameni. Azi, din păcate, tot mai multe îndemnuri din spațiul public vor să devenim mecanisme, roboți, instrumente digitalizate, ușor de manipulat, ceea ce nu pot să accept. Istoria, deopotrivă ca realitate trecută și ca discurs despre ceea ce fost, este viață, iar viața trebuie cunoscută și cercetată cu mare respect, cu demnitate, dar și cu omenie.

• Numiți, vă rog, câțiva români care considerați că au influențat decisiv soarta poporului nostru (cu un scurt argument la fiecare).

• Au fost câțiva, fără doar și poate! Eu, când mă refer la români, vorbesc de ultima mie de ani (de prin secolele IX-X încoace), fiindcă anterior trăiau doar strămoși ai românilor. Sigur, din acești strămoși s-au format românii, dar nu este corect să vorbim în sens atemporal despre români, cum fac unii dintre protocroniști, care pun „Tăblițele de la Tărtăria” (de exemplu) pe seama „geniului poporului nostru”. Cel mai important român este chiar poporul român ca subiect colectiv, făuritorul celei mai importante creații spirituale românești din toate timpurile, limba română. Ca ființe individuale, aș enumera câțiva principi medievali, de la Mircea cel Bătrân și Ștefan cel Mare până la Mihai Viteazul (în Evul Mediu, voința domnului schimba destinul țării și al poporului), pe diaconul Coresi (care a tipărit românește), pe Brâncoveanu, pe Cantemir (oameni ai epocii moderne), pe cronicari, pe Varlaam și Dosoftei, pe Inochentie Micu (cel care credea că „nu poți învia cu-adevărat decât din pământul patriei”), pe învățații Școlii Ardelene … De-aici încoace, sunt prea mulți ca să-i mai pomenesc pe toți. Oricum, influențați de politicienii mai recenți, nici nu ne dăm seama cât de mult datorăm oamenilor importanți din trecutul mai îndepărtat, pe care-i uităm și desconsiderăm prea adesea.

• Se mai citesc cărțile istorice în România, domnule Ioan Aurel Pop?

• Nu prea! Se citesc, eventual, articole din „Magazin istoric” și „Historia” (ceea ce este bine!) – deși cele două periodice promovează concepții diferite despre cunoașterea trecutului; în fond, pentru asta am luptat, pentru pluralitatea opiniilor – sau cărți-bombă, prezentate ditirambic de către un aparat de propagandă bine pus la punct și aflat în slujba anumitor edituri. De aceea, publicul care mai citește istorie receptează, în mare măsură, cărți de pseudo-istorie, cărți de istorie contrafactuală sau de eseuri frumos „împachetate” și care lasă impresia că „așa se scrie istoria”. Noi nu am avut, din păcate, o mișcare culturală ca-n Franța, de exemplu, unde marii istorici medieviști și-au dat mâna ca să prezinte publicului larg o lume revolută pe înțelesul tuturor, dar nealterată în esența sa. Noi vorbim în presă despre un Ev Mediu barbar și rușinos, în care se practicau discriminări, se asupreau minoritățile și nu se aplica discriminarea pozitivă, în care nu era democrație, libertate, egalitate etc. Păi, nici nu era nevoie de toate acestea, din moment ce lumea medievală se baza pe ierarhie, supunere, privilegiu, onoare etc. și a funcționat foarte bine așa, vreme de o mie de ani. Se citește azi multă istorie contemporană, mai ales politică recentă, fără discernământ și, de aceea, se forțează mereu uși deschise, mulți crezând că generația noastră a descoperit universul, rotunjimea pământului și oxigenul sau că Iulius Caesar și Shakespeare – de exemplu – erau tare înapoiați în lipsa laptopului …

• Numărul revistelor culturale și științifice se diminuează treptat. Ce viitor au ele? Sunt suficient susținute de stat?

• Cred că suntem pe panta apusului paginii tipărite în formă clasică! De aproape șase secole, tiparul cu litere mobile ne-a definit destinul și pare că a obosit. Eu încep să întâlnesc tineri care nu au citit niciodată integral vreo carte de beletristică de câteva sute de pagini – mă refer la cartea tipărită – și care au cultură generală. Este o cultură generală câștigată de pe computer, de pe internet; e vorba de tineri care citesc de zor cărți digitale de anumite profiluri. Sunt și câteva reviste culturale și de specialitate digitale, cu mulți cititori. Revistele culturale și științifice clasice, în formă tipărită, sunt tot mai puține și tot mai puțin citite. În urmă cu trei decenii, orice intelectual român din domeniul umanist citea cu sfințenie „România literară”, „Contemporanul”, „Luceafărul”, „Tribuna”, „Steaua”, „Convorbiri literare”, „Ramuri”, „Astra”, „Vatra” și alte câteva reviste sau măcar pe unele dintre acestea, cumpărate de la chioșc sau primite prin abonament. Azi, acest obicei aproape a dispărut. Natural, pe de altă parte, revistele culturale și științifice – în orice formă ar fi ele publicate – nu sunt suficient susținute de către stat, fiindcă statul nostru se ocupă de altceva, nu de educație și nici de lumea intelectuală.

• Ce carte/cărți aveți acum pe noptieră?

• Acum recitesc „Magicianul” de John Fowles, după obiceiul câștigat demult că măcar 100 de cărți mari din literatura lumii merită mereu reluate, recitite, pritocite.
  

• Numiți trei mari trădători din istoria României. Este trădarea o caracteristică a poporului nostru?

• Am avut, firește, trădători, deși depinde mult din ce perspectivă privești trădarea. Totul este relativ, de aceea nu voi numi niciunul. Trădarea este etern umană și universală, iar românii nu au vreun talent special în această direcție.
  

• În afara Academiei Române au apărut multe organisme suspecte, împopoțonate cu numele de academie și alimentate cu bani din bugetul contribuabililor. Ce părere aveți despre această situație reprobabilă?

• Cred că aceasta este o pecingine națională în acest moment și mă ridic ferm, de câte ori am ocazia, contra acestui fenomen! Să ne înțelegem: toată lumea aceasta civilizată este plină de academii (în Italia sunt, dacă nu mă înșel vreo 12 academii numite „naționale”), de societăți savante, de institute, de asociații culturale și științifice etc. Din moment ce Academia Română nu a înregistrat această marcă la OSIM, au apărut și la noi felurite „academii” alternative. Nici asta nu este neapărat de condamnat, în condițiile date. Nu este acesta cel mai mare rău. Dar noi suntem singura țară europeană care le finanțăm de la buget pe toate, prin decizia aleșilor noștri din Parlament, ceea ce este strigător la cer. Nici măcar dacă am fi cea mai prosperă țară europeană nu s-ar justifica această practică. Astfel, susținem cu banii contribuabilului român, fără niciun discernământ, Academia Română, dar și așa-numitele AOȘ („Academia Oamenilor de Știință”, ca și cum Academia Română ar fi formată din altfel de „oameni”!), „Academia de Științe Tehnice”, „Academia de Științe Medicale”, „Academia de Științe Agricole și Silvice” și altele, create mai recent sau pe cale de a fi create. Nu trebuie să avem nimic cu aceste asociații, cu o condiție: să se susțină singure, așa cum se întâmplă peste tot în lumea asta. Susținerea lor de la stat creează mai multe inconveniente, în plan financiar și științific-cultural: pe de o parte, se risipesc și puținii bani alocați științei, cercetării, recunoașterii prestigiului; pe de altă parte, se subminează valoarea Academiei Române, care, conform legii, este forul suprem de consacrare științifică în România. Așa, titlul de academician (acordat prin lege doar membrilor titulari ai Academiei Române) este uzurpat de felurite personaje (unele onorabile) prezente toată ziua la TV, publicul larg nu știe ce să mai creadă și unde să găsească reala valoare, iar banul public alimentează indemnizații inventate. Cred că înființarea acestor „academii” finanțate de stat este rezultatul frustrării unor parlamentari care nu s-au mulțumit cu doctoratele luate în forme discutabile, ci care au dorit să fie academicieni. Neputând obține acest titlu autentic, au inventat instituții paralele …

• De ce credeți că în aprilie, la sărbătorirea a 150 de ani de la înființarea Academiei Române, în discursurile oficiale nu s-a pomenit nici măcar un cuvânt omagial în amintirea lui Alexandru Ioan Cuza, omul de care s-a legat inițial destinul acestei instituții? Sa fi fost vorba de rea voință sau, pur si simplu, de ignoranță?

• Se poate să fi fost și una, și alta! Vă mărturisesc că m-am gândit la acest lucru atunci. Noi, oamenii, avem, cum știm bine, o mulțime de defecte, iar unul dintre ele este, fără îndoială, „plierea” prea accentuată după vremuri, după mode, după regimuri. Este evident că bazele Societății Literare s-au pus sub Cuza, care a gândit în termeni serioși întreg edificiul nostru național. Ca istoric, știu că tot programul de dezvoltare a României moderne a fost gândit la 1848-1849 și pus în pagină de pașoptiști, în documentele elaborate sau prezentate la Iași, la Blaj, la Izlaz, la Brașov, la Lugoj, la Cernăuți etc. Între revoluționari, o figură marcantă a fost și Alexandru Ioan Cuza. Înfăptuirea acestui program a rămas însă o sarcină a viitorului, adică a perioadei 1849-1918. Aș îndrăzni însă să spun că aproape jumătate din acest mare efort de modernizare – în ciuda impresiei de „forme fără fond”, teoretizate de Titu Maiorescu – s-a concretizat prin reformele lui Alexandru Ioan Cuza, înfăptuite între 1859 și 1866. Sunt, de fapt, șapte ani și nici aceștia întregi, pentru că grija lui Cuza, între 1859 și 1862, a fost obținerea recunoașterii dublei alegeri (pe de o parte) și desăvârșirea unirii în plan instituțional (pe de altă parte). Anul 1866 iese și el din discuție, fiindcă, la începutul lui, domnul unirii a fost obligat să abdice. Așa că, marile sale reforme, care au modernizat România, s-au făcut în anii 1863-1865, adică în trei ani: secularizarea, reforma agrară, reforma școlară, crearea primelor universități moderne, reforma justiției, reforma administrativă etc. Tot sub Cuza, s-a lucrat și la noua constituție, prima constituție modernă adevărată, adoptată în 1866. Noi azi, din dorința de a restitui monarhiei de Hohenzollern ceea ce comuniștii i-au răpit pe nedrept, îi recunoaștem merite mai multe decât a avut! Pe vremea comunismului, eram aproape cu toții ascultători față de regim, iar azi, când s-a dat liber la critică, demonizăm comunismul în ansamblu, ca și cum atunci nu ar fi trăit oameni culți, nici conștienți și nici responsabili! Dacă îl lăudăm pe regele Mihai, trebuie neapărat să-l veștejim pe mareșalul Antonescu și invers. Dacă suntem adepții globalismului sau al UE, credem că nu dă bine să fim și patrioți, să ne iubim locul de naștere etc. Cu alte cuvinte, procedăm prin excludere, atunci când ar fi natural să gândim lumea prin coexistență, prin complementaritate și armonie. Dar, dacă vrem să fim corecți, atunci se cuvine să rostim răspicat: bazele Academiei Române s-au pus sub principele Alexandru Ioan I, prima ședință a înaltului for s-a putut întruni abia sub principele Carol I; cea mai grea și mai rapidă etapă de modernizare a țării s-a înfăptuit de către regimul lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), iar următoarea – solidă și temeinică – sub regimul principelui (1866-1881) și regelui (1881-1914) Carol I. A-l contrapune pe Carol I lui Alexandru Ioan Cuza este o eroare copilărească. Poporul român i-a prețuit pe amândoi și i-a așezat pe locurile care li se cuvin în Panteonul Național.

• Care este, în opinie lui Ioan Aurel Pop, cel mai mare istoric român?

• Cel mai mare istoric român este, evident, Nicolae Iorga. Mai sunt câțiva foarte mari, de valoare europeană chiar, dar Iorga este unic, irepetabil, extraordinar. A scris – inegal, firește – mai mult decât ar putea citi un om normal într-o viață, dacă s-ar ocupa numai de citit …
  

• Ce este istoria, stimate domn?

• Istoria este, pentru mine, viață, viață deplină. Noi o calificăm drept trecut și uităm că, pentru cei care au trăit acest trecut, era viață prezentă și reală. Eroarea noastră ca oameni ai prezentului este că socotim clipa noastră drept eternă și că numim, cu dispreț, viața de odinioară lume moartă.
  

• Ce pasiuni are Ioan Aurel Pop în afara activității profesionale?

• Multe, dar nu prea ușor de împlinit, din lipsa timpului. Fugit irreparabile tempus! Îmi place să citesc poezie și proză, îngrijesc plante, văd filme, ascult muzică bună, de toate felurile.
  

• Ce amintiri dragi păstrați din copilărie?

• Păstrez în suflet oameni și locuri care mi-au marcat viața. Mai întâi pe bunica pe linie paternă, văduvă de război de la vârsta de 35 de ani, rămasă mereu nerecăsătorită, ca să-l poată jeli pe bunicul (până la moarte a purtat doliu) și ca să-l crească cum a vrut ea pe tata; apoi pe părinți, pe dascăli, pe prieteni. Păstrez amintirea unui Brașov ca un tărâm de poveste, cu Tâmpa, cu Dealul Melcilor sau cu Turnul Alb și cu Turnul Negru, cu Bastionul Țesătorilor și cu Biserica Bartolomeu. Mai târziu am descoperit Șcheii, cu Biserica Sfântul Nicolae, cu Liceul „Andrei Șaguna”, spre care mă uitam cu mare respect și cu admirație nedisimulată. Diriginta mea din școala generală, Doamna Profesoară Margareta Florea – încă în viață, la peste nouăzeci de ani – ne vorbea cu admirație despre forța matematicii, dar și despre literatură. Avea mereu asupra sa câte o foaie volantă, pe care rezolva câte o problemă, deși pe versoul foii putea foarte bine să scrie câte o poezie. Până de curând îi scriam felicitări de Crăciun în versuri și îmi răspundea tot așa … Apoi, la 14 ani, am intrat la „Șaguna” – ceea ce era o performanță! – și am ajuns în clasa Profesorului Ion Topolog-Popescu, romancier cunoscut la Brașov, care m-a învățat ce este literatura și de ce este nevoie de disciplinele umaniste… Pe atunci, trimiteam probleme rezolvate la Gazeta de Matematică, dar m-am lecuit în curând …

• Sunteți un om religios, stimate domn?

• Cred în Dumnezeu, dar consider că credința este un lucru strict personal și nu vorbesc despre asta. Alta este chestiunea legată de biserică și de istoria bisericii, despre care îmi place să vorbesc ore în șir și să scriu cu pasiune.
  

• În numele islamismului mor astăzi oameni nevinovați. Ce este, până la urmă, religia? S-a perimat atât de mult funcția ei spirituală, încât a rămas doar un instrument/pretext pentru conflicte dure între oameni cu mentalități, culturi și educații diferite?

• Nici religiile, ca toate lucrurile de pe lumea asta trecătoare, nu sunt imuabile. Credința ar trebuie să fie una și nedespărțită, una și aceeași, dar și credința – cum se vede – îmbracă formele cele mai variate. Până la urmă, înțeleg și acest lucru și îl pot și argumenta, dar ceea ce nu pot înțelege este intoleranța față de credința altuia, ura față de felul de a fi al altuia. Am fost învățat de mic că este loc sub soare pentru oricine și că respectul pentru alteritate este o mărturie de omenie. Necazul este că mulți dintre aceia care trăiesc intens spiritualitatea, care sunt credincioși sinceri se lasă amăgiți de falsele predici, de învățături extreme, încât dobândesc gustul conflictelor. Și în numele credinței (și al bisericii), de-a lungul mileniilor de istorie cunoscută, s-au purtat războaie și s-au comis crime. La fel s-a întâmplat în numele dragostei (Războiul Troian), în numele familiei (Războiul celor Două Roze), al democrației, al libertății, al națiunii etc. Aceasta nu trebuie să ne facă să demonizăm credința, biserica, iubirea, națiunea etc., pentru că am comite o gravă confuzie de planuri.

• Când vine vorba de stămoși – pe cine ar trebui să pună românul la loc de cinste? Pe daci sau pe romani? Sau și pe daci, și pe romani, și pe slavi?

• Chestiunea cu strămoșii îndepărtați ține mai mult de educație decât de realitate. Cine ar putea spune azi în ce proporție suntem noi, românii, daci, romani, slavi ori altceva? Iar ideea aceasta că avem „sânge” dacic, roman, slav sau cuman este nerelevantă și chiar periculoasă. Specificul etnic sau național nu-l dau „sângele” sau ereditatea, ci educația într-un anumit mediu. Dacă mâine iau un copil de români abia născut și-l mut în Suedia și-l cresc acolo, printre suedezi, în școli suedeze, obțin din el, la 18 ani, cel mai bun cetățean suedez, cu cele mai ferme convingeri suedeze. Totuși, anumite lucruri legate de etnicitate sunt sigure sau aproape sigure, inclusiv în cazul românilor. De exemplu, faptul că românii sunt azi singurii moștenitori ai romanității orientale și că vorbesc o limbă romanică arată, fără nicio îndoială, forța latinității noastre, faptul că odată, demult, limba latină a dominat aici asupra altor limbi. Dincolo de orice considerente privind istoria limbii române, în viața cotidiană, circa 80% din cuvintele pe care le folosim sunt de origine latină (moștenite din latina veche sau preluate ulterior din alte limbi), cam 15% sunt slave, iar restul sunt turcice, traco-dacice, maghiare etc. Sigur, asta nu înseamnă că proporția etniilor din care s-au format românii este exact la fel, dar această structură a vocabularului (lăsând la o parte sistemul nostru gramatical latin) oferă anumite indicii și asupra originii noastre etnice. Interesant este faptul că dacă analizăm textele vechi românești din epoca modernă timpurie (secolele XVI-XVII), proporția cuvintelor de origine latină este aproape la fel de mare, ceea ce spulberă teoria tendențioasă a „relatinizării” târzii a Românei. Știu că unora le este foarte dragă moștenirea noastră dacică (tracică) – deși mi-e greu să înțeleg de ce – dar, din păcate pentru aceștia, nu avem deloc argumente solide ca s-o putem susține. Știm doar că limba dacilor era indo-europeană și făcea parte din grupul satem, diferit de grupul din care făcea parte latina. Dar nu ni s-a păstrat niciun text în această limbă, ci doar cuvinte disparate. Poetul Ovidiu, după vreo șase ani de ședere la Tomis, printre greci și barbari, a învățat greu limba geților, scriind și o „cărțulie” cu versuri în pomenita limbă, scriere care s-a pierdut.

• Ce mai înseamnă astăzi să fii patriot, când majoritatea politicienilor noștri (cu excepția celor care alunecă într-un naționalism agresiv) se declară europeni? Ne-am pierdut patriotismul pur, indispensabil unei națiuni?

• Da, este o gravă confuzie de planuri și în chestiunile legate de patriotism și de dragostea de țară. Tinerii nu mai știu ce să creadă, fiindcă sistemul românesc de instrucțiune și de educație se află în derivă de decenii bune și nimeni dintre cei cu putere de decizie nu pare preocupat de redresarea lui. Politicienii se declară europeni în lipsă de altceva, dar mai ales de convingeri ferme, de cunoștințe de cultură generală și de cultură românească, de idealuri de viață, de proiecte pentru generațiile viitoare. Ca să fii patriot autentic trebuie să-ți cunoști bine țara și să ajungi astfel s-o prețuiești. Mulți politicieni români confundă instituțiile românești care le taxează ignoranța și care-i chiar pedepsesc pentru incompetență, pentru acte antisociale, pentru hoții de tot felul cu țara și, în loc să se îndrepte în urma greșelilor lor, ajung să-și urască țara. Dacă nu îți iubești în mod organic și necondiționat patria, nu ai cum să le explici tinerilor ce este patria, nu ai cum să fii sincer cu acești învățăcei, iar ei simt ușor falsul. Patriotismul a fost o vreme confiscat de anumite grupări naționaliste și pervertit, dar timpul acestor partide și persoane a trecut (cel puțin, în acest moment, nu avem în România un partid naționalist de forță) și, totuși, cei mai mulți intelectuali se feresc să vorbească despre țară, despre patrie, despre specificul național, despre valorile noastre. Cred că Seneca spunea, în urmă cu două milenii, că el nu-și iubea țara fiindcă era mare, ci fiindcă era a lui. Dacă nu iubim sincer țara asta, cu toate ale sale, cu doruri, cu patimi și cu uri, cu doine și cu strigături, cu blesteme și „codri verzi de brad”, nu avem cum să iubim Europa sau omenirea, fiindcă „picurii cu strop de strop fac al mărilor potop” (ca să-l citez pe uitatul și „facilul” Coșbuc, care știa atâta cultură germană și filozofie indică). Din micile și multele iubiri se naște iubirea cea mare … Iar țara asta merită iubire necondiționată, fiindcă relele din ea nu i se datorează, ci ni se datorează nouă, nevrednici cârtitori, mici la suflet și mari la pretenții.

• Ce părere aveți despre Uniunea Europeană? Va rezista ca organism politic?

• Nu cred, decât dacă proiectul său – bun în principiu, dar greșit în detalii – se va relua și reface de la capăt, pe baze noi, mai potrivite. Mai mult nu pot spune, fiindcă nu sunt viitorolog, iar istoricii, în ciuda unei prejudecăți răspândite, nu pot prevedea viitorul. Pot însă ceva important și adesea ignorat de contemporani: pot înțelege și gestiona mai bine prezentul, tocmai pentru că au experiența vieții trecute, iar această viață trecută – cum vă spuneam – a fost prezentă pentru cei care au trăit-o, atunci când au trăit-o.
  

• Au știut românii să-și folosească libertatea după 1989 sau sunt în derivă și acum?

• Nu au prea știut, decât parțial, pe felii. Libertatea de care vorbiți ne-a dat nouă, românilor, un fel de vertij, ne-a copleșit cu ademenirea ei, cu fascinația ei, după decenii de control de partid și de stat asupra tuturor mișcărilor noastre. Au venit oameni înțelepți din Vest sau din închisori – români ca și noi – ca să ne spună pe românește ce este libertatea și nu i-am înțeles sau, când i-am înțeles, a fost prea târziu. Au fost și alții care ne-au dezorientat cu dezinformările lor și a fost aproape imposibil să alegem grâul de neghină. Nici acum nu ne-am revenit și nu avem clasă politică, nu avem instituții credibile; ba, mai mult, vedem că și Europa și lumea sunt în derivă, ceea ce ne tulbură și mai mult, făcându-ne să nu mai distingem valorile de nonvalori și nici să prețuim și să construim ceas de ceas libertatea autentică.
  

• Este democrația o sintagmă utopică?

• Nu, democrația are valoarea ei, într-o lume de criză a valorilor, dar anumiți lideri s-au apucat să compromită democrația, ceea ce nu este greu. Orice lucru bun – dacă nu este păstrat cu grijă – se degradează. Încă Polybios, dacă nu mă înșel, scria, acum mai bine de două milenii, că democrația poate degenera în anarhie, monarhia în tiranie și așa mai departe. Regimurile politice bune au adesea pandante rele și trebuie pătrate ca „bibelourile de porțelan”, fiindcă altminteri au „existența efemeră” (ca să-l parafrazez pe Ion Minulescu). Și iubirea, rău aplicată și gestionată, poate ucide ființa adorată. Eu cred că societățile statornice și bine constituite au mecanismele și forțele interne necesare pentru a feri democrația de abuzuri, de instrumentalizări, de demagogie, de populism. Noi nu suntem însă, din păcate, o astfel de societate.
  

• Ce înseamnă, stimate domn, adevărul?

• Adevărul este greu de definit! S-au străduit generații întregi de filosofi și multe școli filosofice s-o facă și nu au dat decât soluții parțiale, fiindcă noi, oamenii, nu putem ajunge decât la soluții parțiale. Mi-ar fi mai ușor să definesc adevărul istoric, pe care trebuie să-l caute fiecare cercetător al trecutului. Cel care are „meseria de istoric” (cum a spus Marc Bloch) este obligat să caute și să descopere adevărul, adică să reconstituie lumile de odinioară „așa cum au fost” (după expresia lui Leopold von Ranke). Firește, nu va reuși niciodată pe deplin, fiindcă ceea ce a fost nu se mai întoarce (timpul este ireversibil), dar cu atât e mai fascinantă căutarea. În vreme ce artiștii fac lumi, uzând de talent și de imaginație, istoricii re-fac lumi, folosindu-se de izvoare și urmărind criteriul adevărului. Totuși, e bine ca și istoricii să fie puțin artiști, altminteri tot discursul lor rămâne sec, fără sevă, nu ajunge la sufletele oamenilor. Reconstituirea lumilor trecute se face pentru oameni și reprezintă toată experiența de viață a societății. Revenind însă la adevăr în general, trebuie să constatăm că gradul de abstractizare este mult mai mare. După părerea mea, adevărul este adecvarea cea mai apropiată dintre realitate și reflectarea acestei realități în mintea noastră. Atunci când diferența dintre realitate și reflectarea sa este mică, ne apropiem de adevăr. Dacă mă întrebați de adevărul absolut, atunci vă spun sigur că numai Dumnezeu îl deține și nu ni-l revelă nouă, umililor săi robi. Dacă ar face-o însă, am înceta să mai fim oameni … Adevărul, ca și dreptatea, este foarte important pe lumea asta imperfectă, dar nici adevărul și nici dreptatea nu au niciun rost fără bunătate. Ajung să fie concepte seci într-o lume goală și obosită. Și vă spune asta un om care a încercat să educe multe promoții de elevi și studenți și care se bucură încă precum un copil atunci când vreunul din foștii învățăcei – acum om în toată firea – îi spune pe stradă: „Vă salut, dom’ profesor! Mi-ați fost dascăl”.

Scurtă carte de vizită

Ioan-Aurel Pop este membru al Academiei Române, director al Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române, fiind specializat pe istoria medievală, instituţii medievale şi paleografie latină. Înainte de a deveni rectorul Universității „Babes- Bolyai”, în martie 2012, Ioan-Aurel Pop a fost directorul Centrului Cultural Român din New York (1994-1995) şi directorul Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia (2003-2007). În 1989, Ioan-Aurel Pop a obţinut titlul de doctor în istorie cu teza „Adunările cneziale din Transilvania în secolele XIV – XVI”, fiind cel mai tânăr membru corespondent al Academiei Române. Ioan-Aurel Pop a fost ales în unanimitate președinte al Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare.