Contact
POVEȘTI

Bogdan Crețu: ”Intelectualul a ajuns o figură secundară, un fel de cavaler al tristei figuri”

Bogdan Crețu: ”Intelectualul a ajuns o figură secundară, un fel de cavaler al tristei figuri”

Interviul cu Bogdan Crețu, director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide” din Iași şi conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, dezbate probleme esențiale de pe scena culturii și educației noastre. Este disecat cadrul politic al Europei și sunt dezvăluite efectele tragice ale ideii de toleranță, prost aplicate. Dialogul prinde și câteva tușe intime ale portretului intelectualului român. „La Dumnezeu îndrăznesc să bat greu, foarte greu, abia după ce reuşesc să mă împac cu toate vinovăţiile mele”, spune Bogdan Crețu.

Oameni De Poveste: Ce înseamnă să fii profesor și critic literar în ziua de astăzi?

Bogdan Crețu: Înseamnă mult mai mult decât pare. Cele două meserii nu au în comun doar faptul că se hrănesc din aceeaşi pasiune şi au la temelie tentativa de a explica specificul estetic al unui text şi de a-l atrage pe elev/lector către „cetitul cărţilor”, ci şi faptul că, după 1990, au fost împinse către marginea interesului public. Şi, lucru încă şi mai grav, că li s-a răpit capitalul de respect de care se bucurau înainte. În timpul comunismului, criticul literar domina întreaga piaţă de idei, dacă se poate discuta despre aşa ceva în cazul unei societăţi închise, controlate. Cu excepţia lui Noica, după ce acesta devine un „model paideic” propus de exerciţiul hagiografic care este Jurnalul de la Păltiniş, nici un alt filosof, savant, eseist, istoric, politolog (impropriu spus…) nu avea atâta notorietate şi autoritate pe cât o aveau cei câţiva critici literari lansaţi la jumătatea anilor ’60. Ideile, teoriile se articulau şi se consumau în spaţiul literar, cu grija ca ele să vizeze realitatea intraliterară, estetică, să nu lezeze mega-scenariul politic. Paradoxal, într-o societate care a funcţionat absurd,  literatura a avut, datorită criticii literare, un ritm aparent firesc, şi-a putut apăra specificul. În tranziţia bezmetică ce a urmat căderii comunismului, în furia pripită a anilor ’90, critica literară a început brusc să pară o activitate desuetă, ca întreaga literatură, de altfel, în vreme ce politica a sedus (şi apoi a abandonat rapid) scriitori şi potenţiali cititori. La fel s-a întâmplat cu tot ceea ce ţine de valorile spiritului, ele nu mai încap în grila scurtă a zilelor noastre. Intelectualul a ajuns o figură secundară, un fel de cavaler al tristei figuri. În orice caz, profesorul nu mai impune nici el respectul care i s-ar cuveni şi aş spune că cei care au diriguit sistemul educativ în ultimii 26 de ani au o mare contribuţie la această stare. Dar ştiţi ce se întâmplă? Exact în această perioadă, în care a fi critic literar nu mai asigură o carieră publică, a apărut o întreagă generaţie critică excelentă, cea mai bună, o spun fără nici un parti-pris, după aceea a anilor ’60. La fel, sunt în cunoştinţă de cauză, există şi o foarte bună gardă a dascălilor dedicaţi. Vom supravieţui, nu am nici o îndoială. Vom supraveţui, deşi copiii noştri vor avea sechele mult mai mari decât am avut noi, decreţeii. Pentru că, am impresia, societatea noastră, liberă, cum are naivitatea să se creadă, dă un atac îndârjit asupra valorilor adevărate. Tocmai de aceea profesoratul şi critica literară, cu posibilităţile şi cu audienţa lor diminuate, ţin de încăpăţânarea, salvatoare pentru întreaga comunitate, de a rezista. Prin cultură, adaug…

Cum ați ales această carieră? Cum s-a născut pasiunea pentru litere și pedagogie (visați, cândva, să ajungeți fotbalist, apoi chitarist)? Cum ați ajuns de la Medgidia la Iași? Ce amintiri păstrați din Cobadinul copilăriei?

gemenii Cretu - copiiNu am gândit niciodată lucrurile în termeni de „carieră”. Eu am ales o meserie, singura care mi se părea logică, în acord cu ceea ce îmi plăcea şi mă hazardam să cred că ştiu să fac, nu o „carieră”. Nu am avut de ales, dacă pot spune aşa, nu mi-am pus niciodată problema că aş putea încerca să fac altceva pentru a trăi decât a citi, a citi, a scrie dacă socotesc că este cazul şi a împărtăşi şi altora această pasiune. Sunt, din punctul acesta de vedere, un om fericit. Până acum mi-a ieşit! Cum s-a născut pasiunea pentru literatură? Din citit! Am citit enorm de mic, am avut acasă, în Cobadin (un sat amestecat, cu români, turci, tătari, aromâni) o bibliotecă foarte mare, pe care mama o alimenta periodic de la librăria din centru. De acolo a cumpărat, în 1982, şi cea mai mare carte pe care o văzusem până atunci, Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui Călinescu. (Vedeţi? Pe atunci se putea, acum nu aş avea de unde să cumpăr o carte în Cobadin şi cred că situaţia este aceeaşi în toate satele.) Cărţoiul acela m-a intrigat, la început a trebuit să îmi măsor puterile cu el ca să-l cobor din raft, apoi l-am tot răsfoit, savurându-i ilustraţiile; în cele din urmă, cam prin clasa a VI-a sau a VII-a (mă transferasem la o şcoală din Constanţa) am început să-l consult de-a dreptul, pentru ca în liceu să pot reproduce, fără efort, pasaje întregi. Altfel, am citit tot ce putea citi un copil, de la basmele româneşti, la seria poveştilor nemuritoare, de la clasicii români la cărţile lui Mark Twain, de la cele ale lui Jules Vernes la ale lui Dumas, care mi-a devenit, într-o vreme, autor de căpătâi. Şi toate astea în Cobadin. În Medgidia nu s-a întâmplat mare lucru, acolo doar m-am născut (ne-am născut, pentru că am un frate geamăn), pentru că acolo era spitalul cel mai apropiat, iar copilăria am împărţit-o între Cobadin, Constanţa şi un sătuc aflat la şase kilometri de Murfatlar, Siminoc. Amintirile sunt amestecate, dar extrem de frumoase. Am avut şansa unei copilării extraordinare şi cred că acesta este lucrul cel mai important pe care ni l-au lăsat părinţii. Cum tata, fie iertat, era inginer agronom, iar mama secretară la liceul din localitate, locuiam la un bloc de lângă sfatul popular (aşa se numea pe atunci primăria), unde fusese ghetoizată cam toată intelectualitatea satului. Am numărat de curând: împărţeam acelaşi spaţiu de joacă peste 35 de copii, cam de aceeaşi vârstă. Cum totul era standardizat, aveam aceleaşi, puţine, jucării, dar le înzeceam posibilitatea de utilizare prin imaginaţie. Cobadinul este o comună mare, situată la 40 de kilometri de Constanţa, pe drumul care duce către Adamclisi. E un sat vechi, de secol al XIX-lea, în care a existat până în 1941 o comunitate germană şi în care s-a născut, în 1909, poetul suprarealist Virgil Teodorescu, al crui tată a fost printre primii învăţători ai şcolii (am de gând să merg, în această vară, să discut cu noul primar despre posibilitatea denumiriii uneia dintre şcolile satului după cunoscutul scriitor). Am fost foarte legaţi de bunicii de la Siminoc, de sora tatălui care locuia tot acolo şi de curtea imensă, plină de miracole. Acum mai apuc să intru de câteva ori pe an în bătătură şi caut senzaţiile din copilărie. Le găsesc doar în mine, dar tot este ceva. În orice caz, de la bătătura Glanetaşilor, la aceea a lui Moromete, toate gospodăriile peste care am dat în literatură au arătat ca aceea din Siminoc.

Vorbiți-ne, vă rog, despre studentul român. Care sunt principalele lui carențe? Dar calități?

Studentul român este produsul (şi victima) sistemului de învăţământ al ultimilor ani. Ideea de învăţământ superior s-a devalorizat foarte mult, de ce să nu o recunoaştem? Nu am nici o ezitare să afirm că vechiul sistem, socotit comunist sau de inspiraţie sovietică, era mult mai atent la calitate. Prin urmare, de cele mai multe ori studentul ajunge în amfiteatre cu o indiferenţă totală, când nu sastisit de ceea ce ar trebui să înveţe. Cel mai dificil este să-l obişnuieşti să gândească pe cont propriu, să deprindă acea facultate obligatorie pentru oricine vrea să  îşi deschidă un drum al său, în orice domeniu: spiritul critic. Or, pentru asta, trebuie să se lepede de ticurile la care şcoala l-a obligat şi, mai ales, să îşi schimbe  mentalitatea. Ceea ce este foarte dificil. Slavă Domnului că mai există şi cei pasionaţi, bine orientaţi, faţă de care te simţi şi mai responsabil. Există curiozitate, există deschidere, există o disponiblitate specifică vârstei de a abandona clişeele anchilozate. Cu studenţii mei se poate lucra, asta e clar! Lipseşte însă, de ani buni, spiritul de competiţie şi, prin urmare, se îngustează probabilitatea de a face performanţă.

Turcul-Bogdan-Cretu,-la-Istanbul

Care sunt cele mai importante probleme ale sistemului nostru educațional?

Cea mai mare problemă este lipsa de continuitate. Altfel spus, nu există o gândire corentă în spatele zecilor de schimbări pe care le-a suferit învăţământul în ultimele decenii (peste 60 de modificări ale legii educaţiei vi se pare puţin?). Ar mai fi, apoi, subfinanţarea: când plăteşti un profesor debutant cu 1.000 de lei şi îl mai trimiţi şi peste dealuri ca să-şi câştige pâinea, nu te poţi aştepta ca cei mai buni elevi să îşi dorească să devină profesori. Deja se îngustează foarte mult posibilitatea de a selecta potenţaili dascăli buni. Or, cercul e vicios: un sistem care nu îşi produce propria elită nu are cum să creeze elite. Deşi puţini, banii sunt foarte prost administraţi: împărţindu-i în funcţie de numărul de elevi sau de studenţi (per capitam), împingi în formalitate criteriul calitativ. Este ceea ce se întâmplă de ani buni în învăţământul nostru, care nu îşi mai propune să facă posibilă performanţa şi, mă tem, nici măcar mediocritatea onorabilă.

Aveți o bogată colaborare cu revistele culturale. Ce părere aveți despre moartea lentă a acestora? Nu sunt susținute suficient de autorități, a scăzut interesul cititorilor sau presa literară a pierdut lupta cu exigențele capitalismului?

Bogdan Cretu - critic literarO revistă culturală nu este, nu are cum să fie o afacere profitabilă. Nu cred că avem prea puţine reviste culturale în România, cred că avem chiar prea multe. Fiecare oraş are cel puţin două redacţii, care se află obligatoriu în conflict. În această zonă dubioasă, insalubră de multe ori, se scurg foarte mulţi bani, dar pentru a alimenta orgolii mărunte, vanităţi ridicol supradimensionate. Problema este că nu mai sunt prea multe reviste literare de prestigiu. Portanţa unei publicaţii o dau criticii, iar aceştia par a se fi orientat către studiul academic. Au rămas foarte puţine săptămânale, iar polemicile, reacţiile prompte, receptarea sistematică a literaturii vii se face într-un ritm săptămânal. Mai este şi problema controlului pe care redacţiile sau Uniunea Scriitorilor îl pun asupra acestor periodice. Nu poţi scrie orice oriunde! Există, de fapt, foarte puţine reviste care acceptă diversitatea punctelor de vedere, care permit libera exprimare. Aceasta este o problemă foarte mare. În mod normal, Uniunea Scriitorilor ar fi trebuit să asigure acest spaţiu de circulaţie a ideilor, dar impresia mea este că în ultima vreme de acolo porneşte o atitudine revanşardă, de vânare a opozanţilor, de încurajare a veleitarilor fideli. În plus, jurnalismul cultural este din ce în ce mai discret, el nu mai are loc în paginile ziarelor de largă circulaţie. Marile instituţii culturale atrag atenţia doar atunci când se iscă vreun scandal. Oricum ar fi, publicaţiile culturale trebuie subvenţionate şi susţinute, pentru că ele sunt esenţiale pentru viaţa culturală. Aşa, în tiraje mici, cu o audienţă firavă, ele tot asigură circulaţia ideilor sau măcar a toxinelor (ceea ce nu e lipsit de importanţă); e drept că acestea nu mai străbat decât rar în afara breslei, dar cred că scriitorul român se complace de mult în acest semianonimat.

Cultura românească, încotro?

Cultura românească nu a murit, deşi mulţi s-au grăbit să îi tragă clopotele. Ea a suferit, paradoxal, imediat după căderea comunsimului, un şoc al libertăţii. Pentru că există şi o cultură a libertăţii, pe care noi nici până acum nu am asimilat-o cum trebuie. De vreme ce a supravieţuit totalitarismelor, de vreme ce a ieşit destul de viguroasă, deşi evident cu cicatrici care se vindecă greu din cele patru decenii şi jumătate de comunism, de vreme ce a supravieţuit şi vremurilor atât de politizate de după 1989, cred că are tot viitorul în faţă. Chiar aceste traume pot fi transformate în oportunităţi. Nu mai are de ce să fie derutată, are în spate o tradiţie diversă, asimilată până la capăt, are şansa permeabilităţii în raport cu ceea ce se întâmplă în Occident şi nu numai… Totul e să nu vâneze succesul facil şi să nu facă, de dragul de a primi atenţia „marilor culturi”, compromisuri care să o îndepărteze de temele şi viziunile ei organice. Să nu se globalizeze la comandă, cu o promptitudine apropiată de slugărnicie.

Bogdan Cretu si comorile lui

Avem, în momentul de față, un scriitor cu care să ne mândrim la nivel internațional?

În momentul de faţă, cel mai tradus scriitor român este, cu siguranţă, Mircea Cărtărescu. Un bun scriitor, dar nu singurul. Nu cred că se pune problema de a ne mândri, ci de a face în aşa fel încât, cu luciditate şi cu spirit critic, să fim capabili să gândim acele politici culturale care să promoveze literatura de bună calitate pe care o avem: atât cea a scriitorilor clasici, cât şi pe cea a contemporanilor. Avangardiştii au interesat oriunde au fost traduşi, deşi nu ei sunt scriitorii care ne reprezintă cel mai fidel; M. Blecher începe să atragă atenţia din ce în ce mai mult, nu doar în Franţa, Germania, Spania, ci şi pe alte continente, în America de Sud, bunăoară. Sunt convins că unele cărţi ale lui Nicolae Breban, cum ar fi Îngerul de gips sau Bunavestire, ar fi (re)descoperite cu mare interes de cititorii occidentali. Nume precum Marin Preda, Ştefan Bănulescu, Ştefan Agopian, Ioan Groşan, Alexandru Vlad, Bogdan Popescu, Ovidiu Nimigean ar merita promovate mai insistent. La fel, marea şi atât de diversa poezie postbelică. Avem scriitori de calibru, poate chiar mai buni decât multe dintre vedetele atât de promovate de marile case editoriale europene, totul e să ştim să îi propunem, la rândul nostru, Europei.

Se mai citește, domnule Bogdan Crețu, în România?

Se citeşte, sigur că se citeşte. Poate nu la fel de mult ca înainte de 1990, dar într-un ritm potrivit societăţii pe care am fost în stare să o construim. Şi se va citi mereu, poate în cercuri restrânse, dar se va citi. Literatura va supravieţui, aşa cum a făcut-o de-a lungul secolelor, prin intermediul câtorva mii de iniţiaţi. Fără ea nu se poate. Cred însă că se scrie mai mult decât se citeşte. Dincolo de maliţiozitatea ei facilă, această constatare porneşte de la un fapt statistic dovedit: în România, nu fiecare carte tipărită îşi găseşte cititorul. Avem una dintre cele mai mici pieţe de carte din Europa: în medie, nu fiecare român cumpără cîte o carte pe an. Dacă ne luăm după datele oficiale, Uniunea Scriitorilor numără peste 2.700 de membri. Câţi sunt scriitori dintre aceştia – e o altă poveste. Câţi mai au cititori – încă una, mai tristă şi mai ridicolă. Pe cei mai mulţi nici măcar rudele şi amicii nu îi citesc. Şi bine fac! Dar literatura nu supravieţuieşte prin veleitari, ci împotriva acestora, prin cei câţiva scriitori de calibru. Şi, mai ales, datorită cititorilor, pe care cred că încă îi mai are.

Cum se desfășoară un curs al dumneavoastră?

Cât am fost student, am căscat îndelung şi apoi am abandonat cursurile la care profesorul îşi dicta apatic prelegerea aproape două ceasuri, fără a intra în dialog cu cei din bănci. De aceea, cursurile mele sunt, îmi place să cred, o formă de dialog: unul cu mine însumi (pentru că efectiv regândesc totul de fiecare dată), altul cu teoreticienii, istoricii literari care s-au ocupat de subiect şi, în fine, cel din urmă, dar, de fapt, cel dintâi, cu studenţii. Nu îmi dictez cursurile, le pregătesc, le planific, dar le interpretez la scenă deschisă. Cred în pedagogia vie, în învăţătura care se naşte, profitând de acumulări serioase anterioare, la faţa locului. Ştiu de fiecare dată unde vom ajunge, dar nu pornesc la drum cu prejudecata unui parcurs rigid. Sunt mereu disponibil să fac ample ocoluri, paranteze, comparaţii, răspunzând unor întrebări şi curiozităţi. Miza cea mai imprtantă nu este aceea de a transmite o informaţie ordonată, ci de a îl face pe student să gândească, să caute răspunsuri proprii la întrebările pe care încerc să  le pun, înaine de a-i oferi soluţii definitive. De altfel, pornesc mereu de la premisa că interpretarea nu ne poate duce la adevăr. „Adevărul” acesta se negociază de fiecare dată. Un student la Litere este în primul rând un cititor, tot ce încerc să fac este să îi îndrum cu tact întâlnirea cu textul.

Ce carte scrisă până acum vă reprezintă?

În mod clar, cartea care mă reprezintă cel mai bine este Inorogul la porţile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir. Celelalte de până la ea au fost etape de parcurs, necesare, care dau în vileag stângăciile, neajunsurile, ridicolul tandru al fiecărei vârste critice. Scriind cartea despre Cantemir, am învăţat foarte multe. De aceea, m-a bucurat receptarea ei şi m-a bucurat faptul că a primit premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române. Dar răspunsul cel mai optimist este că cel mai bine mă reprezintă cărţile pe care încă nu le-am scris sau pe care în mare măsură le-am scris în cap, dar nu am găsit răgazul de a le aşterne pe hârtie.

 Se poate trăi, decent, din scris?

Depinde… Munca de scriitor nu doar că nu este răsplătită cum s-ar cuveni la noi, dar nici nu este socotită o muncă respectabilă. De muncit muncesc agricutorul, lăcătuşul, şoferul, instalatorul, inginerul, poate şi medicul, dar scriitorul scrie şi atât. E asta o muncă? Cine nu are preocupări de acest fel, poate să spună, sec, că nu este! O societate care nu îşi respectă scriitorii nu are cum să îi plătească bine. La noi, dar nu numai, scriitor poţi fi în timpul liber, altfel trebuie să îţi câştigi pâinea cumva… Scriind altceva, publicistică, bunăoară, dar e şi aici un pericol pe care mulţi nu au ştiut să îl ocolească, pentru că toate aceste diversiuni îţi deformează scrisul, îţi tocesc fibra, celula nervoasă. Altfel, aş fi ipocrit să mă plâng: nu ştiu să fac altceva decât să citesc, să scriu, să discut despre ceea ce am citit şi am scris. Şi trăiesc relativ decent făcând exact ce îmi place să fac. Fără mari compromisuri, aceasta este condiţia. Merită să fii critic literar dacă îţi permiţi să spui ceea ce este de spus. Dacă ai nu doar curajul de a scrie negru pe alb ceea ce crezi, ci şi curajul curajului tău. Altfel, e pierdere de vreme…

Care sunt, în opinia dumneavoastră, calitățile poporului român? Dar defectele? Care este scheletul cultural al poporului nostru?

Profesorul-Bogdan-CretuCum aş putea răspunde la o astfel de întrebare? Aş fi nevoit să intru într-un discurs de secol XIX şi să improvizez o unitate identitară, mai vizibilă atunci decât acum, creată din diversitate. Fără efuziuni, mă mulţumesc să spun atât: poporul român s-a descurcat mereu. Aceasta este cea mai mare calitate a sa, dar şi cauza unora dintre defecte, inventariate de atâţia gânditori, de la Rădulescu-Motru, la D. Drăghicescu, Cioran sau Mircea Vulcănescu.  Mai interesant mi se pare profilul culturii române. G. Călinescu a încercat să extragă unul din retorta literaturii. Mă tem însă că a apus, cel puţin pentru moment, epoca istoriei literaturii ca discurs naţional(ist). Ce e de spus? Faptul că nu mai suntem conştienţi de una dintre tradiţiile mari în orizontul căreia s-a format, secole la rând, tot ceea ce a însemnat cultură în acest spaţiu: aceea bizantină. Este un ingredient esenţial din identitatea culturală românească, de care ne-am îndepărtat odată cu asimilarea modelului occidental. Pentru cultura est-europeană din secolele XVI-XVIII, în care cultura română trebuie înscrisă, Occidentul nu reprezintă (încă!) centrul. Întreaga cultură post-bizantină are orgoliul raportării la propria tradiție, bazată în primul rând pe ortodoxie. De fapt, amestecul de influențe, sinteza Orient-Occident reprezintă o trăsătură esenţială, vizibilă, într-o oarecare măsură, şi astăzi. Modernizarea a venit târziu, în secolul al XIX-ea, odată cu „descoperirea Occidentului”. Am asimilat atunci formele accesibile, la îndemână, care se lăsau imitate imediat. Din acest amestec, la care s-a adăugat spirtul critic, detectat magistral de G. Ibrăileanu, a ieşit cultura naţională, care şi-a atins maturitatea în perioada interbelică, consumând nu succesiv, ci simultan experienţe divergente. La noi, Goga este contemporan cu Urmuz, Agârbiceanu cu Tristan Tzara. Pe de o parte, era epoca construirii statului naţional, iar literatura a fost unul dintre instrumentele cele mai eficiente în această luptă, din secolul al XIX-lea până la realizarea Unirii. Numai că se simţea nevoia unor criterii limpezi, de autonomia artei ca tip de discurs estetic, de ruptura sa de politic. Modernismul, odată instaurat, în urma unor polemici şi dezbateri îndelungate, a fost retezat de venirea comunismului şi nu a avut posibilitatea să îşi consume resursele într-un ritm firesc. Dacă mă gândesc bine, nu găsesc două decenii legate în care literatura şi, mai larg, cultura română să nu fi fost nevoite să facă faţă unor presiuni politice, istorice. Tocmai această permanentă stare de urgenţă, de radicalism ideologic cred că îi este specifică; de fapt, negocierea permanentă a discursului artistic, care caută să îşi conserve specificul estetic, cu presiunile de ordin ideologic. Din această tensiune a ieşit o cultură importantă, capabilă să dea mari artişti, care ar trebui să ne creeze responsabilităţi, nu complexe.

Pentru generația mea există încă o reținere în asumarea explicită a condiției de român. Cum orice angajament presupune o retorică, noi nu avem cum să uităm retorica anilor ’80, care nu doar că ne-a marcat copilăria, ci a întinat un discurs altfel legitim și, în termeni decenți, măsurați, absolut necesar în orice cultură. În plus, noi, toți cei care ne-am maturizat după 1990, cu atât mai mult cei născuți în ultimii 25 de ani, suntem victimele unei confuzii care s-a perpetuat interesat, cel puțin în spațiul public, mediatic: aceea dintre naționalismul autentic, organic, decent și necesar și cel delirant, paranoic, cu derapaje către radicalism. Ideea națională trebuie să funcționeze în orice stat modern, în termenii deschiderii față de celălalt, în spiritul consimțământului de a respecta valorile pe care s-a clădit civilizația europeană de după ororile de la jumătatea secolului trecut. Acceptarea diferenței presupune însă conștientizarea propriului specific și, am impresia, într-un context globalizant din ce în ce mai confuz, ale cărui fisuri se văd, sub presiunea ultimelor evenimente politice și sociale, din ce în ce mai acut, tocmai acest ADN național, cultural ne poate salva. Nu e cartea perdantă, ci asul din mânecă, de care trebuie să știm să profităm la nivel diplomatic și politic. Pentru că, dacă tu nu te accepți ca atare și nu crezi în identitatea ta, nu vei reuși să smulgi nici respectul celorlalți.

Ce părere aveți despre fenomenul migrațiilor? Afectează ele, din punct de vedere cultural, Europa?

În mod clar, de câteva decenii, tocmai acest fenomen, care abia acum începe să îşi arate efectele, afectează structura socială a Europei. Cum bine intuiţi, problema nu este doar politică, ci şi culturală. A-l accepta pe celălat, cu valorile şi mentalităţile sale diferite, ca şi a te adapta unui spaţiu străin, cu valorile şi mentalităţile sale specifice – sunt probleme de ordin cultural. În ultimele decenii, Europa a încercat să metabolizeze diferenţa, dar nu a reuşit până la capăt. Şi nici nu va reuşi vreodată, pentru ca asta ar însemna să se situeze împotriva propriei tradiţii. Iar una dintre prejudecăţile constitutive ale identităţii europene ţine de europocentrismul cultural. Europa ţine să fixeze norma, nu doar cultural, ci şi economic şi mai ales politic. Cultura europeană este, prin tradiţia colonialistă, expansivă, nu permeabilă.

Credeți că abordarea aceasta – politically correct – avantajează Uniunea Europeană în chestiunea integrării unor populații orientale care nu vor să renunțe la principiile și obiceiurile lor? Pot fi integrați acești oameni în spațiul occidental?

Cu-Stef-la-manifestatie-sept-2013Primul lucru care trebuie admis este că politically correctness este o ideologie. Şi încă una dintre cele mai parşive, pentru că ascunde, sub un discurs egalitarist, nediscriminatoriu, o realitate care este mult mai dură şi nu îşi permite să se accepte ca atare: diferenţele există, discriminările nu se lasă extirpate nici prin legislaţie, nici prin propagandă. Multiculturalismul este o ideologie care, deşi vrea să instaureze echitatea, a sfârşit prin a adânci diferenţele. În primul rând pentru că a contribuit la neasumarea acestora, atunci când ele s-au manifestat în surdină. A clama toleranţa ca valoare obligatorie ascunde o atitudine arogantă: toleranţa se manifestă de sus în jos, nu şi invers; tolerant poţi fi cu ruda săracă ori cu nenorocitul care depinde de tine. Ceea ce se întâmplă în Europa ultimilor ani este simptomul erodării acestei ideologii, care oricum nu a reuşit să anuleze discrepanțele. În esență, aceasta nu a schimbat nimic în bine, nu a deviat discriminările, ci doar le-a ascuns sub preș, le-a mutat din cadru oficial în cadru informal. Și a creat o grilă rigidă, stupidă, un limbaj de lemn dincolo de care realitatea poate fi mult mai dură decât atunci când nu era nevoită să se primenească în acest mod. Integrare? Cetăţenia nu te face automat un om de-al locului, chiar dacă îţi dă drepturi principial egale cu ale autohtonilor. Mă tem că cei mai mulţi dintre emigranţi nu s-au adaptat nici ajunşi la a doua sau a treia generaţie în Occident: au rămas tot la marginea societăţii (chiar dacă uneori legislaţia face ca această marginalitate să fie convenabilă pe moment) şi au căpătat mentalitatea refugiatului, a minoritarului. Ei sunt, vedem acum, uşor de radicalizat.

Atentatele din Franța, Belgia, Turcia – care credeți că sunt cauzele acestor orori?

Nu mă pricep, dar încerc un răspuns: cauza principală porneşte din aroganţa occidentală, care îi consideră pe ceilalţi cetăţeni de rangul al doilea, teoretic cu drepturi egale, dar practic cu foarte puţine şanse de a se naturaliza propriu-zis. Izolându-se în cercuri restrânse, pe criterii etnice şi confesionale, practicând meserii simple, nebănoase, pe care occidentalul sadea nu le mai mai socoteşte demne de sine, aceşti oameni şi-au creat complexe din ce în ce mai adânci. Situaţia lor precară, nu doar economică, ci şi socială, identitară, în cele din urmă, îi face uşor manipulabili. Pe de altă parte, civilizaţia europeană persistă şi într-o incapacitate diplomatică de a percepe lucrurile şi dintr-un alt unghi: a înţelege înseamnă a asimila şi posibilitatea contrariului. Or, Occidentul vede totul din perspectiva limitată a valorilor lui şi a sistemului său politic. Democraţia poate naşte şi ea monştri, s-a tot spus în ultima vreme; ceea ce nu se prea spune este că, prin tradiţie, democraţia nu reprezintă forma care să se potrivească și altor civilizaţii, mult mai ataşate de formele lor specifice de civilizaţie. Asediul şi teroarea cărora Europa este nevoită să le facă faţă pornesc şi dintr-un eşec în primul rând ideologic, dar şi diplomatic, politic şi cultural.

Unde se plasează România în acest context european violent și cum repercutează evenimentele din Occident la noi? Cum influențează acestea activitatea culturală și socială de la noi?

România este ea însăşi unul dintre furnizorii de emigranţi şi nu puţine probleme au apărut din această pricină în UE. În plus, România nu face parte din nucleul portant al UE, e tolerată, dar nu e socotită un membru de bază. Observaţi numai ce domenii sunt finanţate prin proiectele europene şi veţi deduce ce rol ni s-a rezervat. Suntem, ca de atâtea ori în istorie, la magine imperiului şi asta ne face interesanţi. Prin urmare, noi vom excela la capitolul declaraţii, dar altfel nu vom fi imediat afectaţi.

Ce opinie aveți despre Brexit? Dar despre presupusa lovitură de stat (eșuată) din Turcia? Cum ar putea afecta acest act politic cursul politicii europene, implicit al politicii românești?

Brexit-ul este urmarea unei duble aroganţe: una a Uniunii Europene, care crede că nu mai există viaţă dincolo de graniţele ei şi alta a politicienilor britanici, care au riscat ceea ce nu ar fi trebuit riscat. Şi mai este o lecţie despre manipulare, despre catastrofele la care poate duce populismul. Lecţia pe care trebuie să o deprindem de aici este că nimic nu este sigur, că nu am scăpat de fantomele trecutului, că Uniunea Europeană nu reprezintă o structură garantată şi definitiv instaurată. Lumea este în schimbare, UE se află sub o presiune pe care nu a mai cunoscut-o niciodată şi pe care nu ştie cum să o gestioneze.

Poate fi considerată Uniunea Europeană drept un experiment social sau este doar o formă de apărare a Occidentului în fața marilor puteri din afara bătrânului continent (Rusia, China, SUA, etc)

Pe munte, la schiUniunea Europeană şi Europa nu sunt unul şi acelaşi lucru! Prima este o macrostructură politică, economică, financiară, administrativă, a doua este o realitate în primul rând istorică şi culturală, cu o tradiţie milenară. Creştinismul este unul din ingredientele sale esenţiale, alături de cultura greco-romană. Există un conflict mocnit între Uniunea Europeană şi Europa; prima este o încercare de a ţine în frâu derapajele extremiste de care civilizaţia europeană a demonstrat că este capabilă, cu tot umanismul de care a făcut caz atâtea secole. În orice caz, vorbim de o Europă care a fost nevoită să se reinventeze după al doilea război mondial, șocată de ea însăși și de ororile în care poate sucomba, în pofida marii culturii, a filosofiei raționaliste, a muzicii și literaturii, a principiilor de civilizație pe care le-a emanat, a Drepturilor Omului; vorbim despre o Europă sfâșiată vreme de decenii de o „cortină de fier”, oficial acuzată, dar practic acceptată la finele războiului; vorbim despre o Europă care a asistat neputincioasă la crimele comunismului, care s-a scindat între est și vest și care s-a retras, treptat, nu într-o practică a bunei guvernări, cât într-un discurs prudent, impecabil politic. Uniunea Europeană de azi este o structură de tip utopic (şi orice utopie este condamnată la faliment!), o construcție uriașă, în care nimeni nu mai apucă să deretice de la un cap la altul şi care se simte, iată, zguduită de problemele reale, care nu se mai pot rezolva prin discurs. Abia de aici începe să se întrevadă posibilul faliment al acestui monumental proiect.

Ce părere aveți despre scandalul tezelor de doctorat plagiate? Cum poate fi oprit acest fenomen nesănătos?

Atacul la normalitate pe care politicienii l-au dat şi în acest domeniu demonstrează precaritatea clasei politice, dar şi prostia ei. Doctoratul este o etapă într-o carieră academică, altfel devine o zorzoană inutilă, snoabă. Zilele trecute, un primar de sector prins cu mâţa în sac regreta că a cedat şi el acestei „mode”. A devenit, deci, nu o necesitate, ci o „modă”. Fenomenul poate fi oprit într-un singur fel: prin asigurarea independenţei politice a structurilor sistemului de învăţământ.

În afara Academiei Române funcționează mai multe organisme numite pompos „academii”, care sunt alimentate cu bani de la bugetul de stat. Ce credeți despre această situație aiuritoare?

Academia Română este una singură şi ea a împlinit în acest an 150 de ani de la înfiinţare. Ca şi Olimpul, ea este şi trebuie să rămână singulară. Pluralul nu i se potriveşte. Tot cu resort politic, dar apoi larg comercial, au luat naştere tot felul de asociaţii, de confrerii care şi-au arogat abuziv numele de academii. Procedeul îmi aminteşe de mărci care mai păcăleau naivii, precum Pavasonic, Mike etc. Diferenţa este că aceste organizaţii nu au în spate nici tradiţia şi nici structura ştiinţifică pe care le deţine Academia Română. Aceasta nu înseamnă doar forul elitelor ştinţifice şi sediul de pe Calea Victoriei, aşa cum se crede, ci zeci de institute de cercetare, în care lucrează peste 2.500 de cercetători. Este vorba despre un întreg sistem, deci. Preluarea abuzivă a termenului de „academie” este o metodă de a pirata prestigiul Academiei Române, care ar trebui interzisă prin lege.

Ce înseamnă să scrii o carte? Cât de greu este să realizezi un proiect cultural? În ziua de astăzi se creează, mai nou, volume întregi, pe bandă rulantă, din pușcărie. Cine poartă vina acestei situații? Sunt profesori care își dai girul pentru aceste lucrări. Cum comentați?

A scrie o carte înseamnă muncă şi, în cazurile fericite, mai mult decât atât: vocaţie. Nu vreau să dau prea mare importanţă fenomenului „savanţilor” din puşcării. Dacă nu ar fi găsit acoperire legală, el nu s-ar fi petrecut. Cum nu există pădure fără uscături, nu mă miră nici faptul că aceste tentative de fraudă şi-au găsit şi susţinători din mediul academic. Dar cred că acest fenomen nu este unul cultural, ci unul politic. El indică mai curând meschinăria scenei politice, nu nivelul mediului cultural. Să nu le amestecăm, totuşi.

Cum s-a născut pasiunea dumneavoastră pentru pictură? Vorbiți-ne, vă rog, despre această distinsă preocupare.

Aşa „distinsă” cum este, precuparea mea pentru pictură nu există! Sunt un avid consumator de pictură, am stat ore şi ore în şir prin muzeele europene, cred că mă pricep destul de bine la istoria artei, dar nu am ţinut nciodată un penel în mână. Nu sunt capabil să trag o linie dreaptă, abilităţile mele au rămas, în acest domeniu, la nivel preşcolar. Şi totuşi, la un moment dat mi s-a dus buhul cum că aş picta. Totul porneşte de la un fel de farsă, pe care am primit-o cu umor şi căreia i-am răspuns în „Ziarul de Iaşi”, cu ceva ani în urmă. Cred că în ziarul „Adevărul” trebuia să mi se facă un portret de o pagină. M-am întâlnit cu o jurnalistă simpatică, i-am răspuns la toate întrebările posibile (întrebări imposibile nu mi-a pus, din păcate) şi am încheiat capitolul. Am şi uitat de poveste, nu am mai căutat ziarul. Peste puţină vreme, am început să mă simt tachinat, uşor ironizat de amici. Am primit cadou un frumos set cu un toc cu tuş, pentru grafică. Mirat, l-am dat mai departe, unei prietene care chiar se pricepea. După o vreme, am aflat şi eu ceea ce ştia deja tot târgul: că aş fi pictat. Şi m-am dumirit: printre pozele trimise, toate ludice, era şi una în care, plouat, la propriu mai ales, dar şi la figurat, mă repezeam, cu un penel în mână, către tabloul uscat al unui pictor. Eram în atelierul cuiva. Dar această fotografie intra în dialog cu celelalte, în care muşcam dintr-o broască ţestoasă ca dintr-un sandviş, trăgeam dintr-o narghilea, şezând pe perne moi, înconjurat de doamne frumoase, într-un local din Istanbul ori ţineam în mână, într-o ipostază burlesc hamletiană, un craniu. Reieşea de acolo că mă hrănesc cu ţestoase vii, că am harem, că adesea meditez la cele veşnice într-un osuar şi, în fine, că… pictez. Deşi nu am suflat un cuvânt despre aşa ceva (nici nu aveam cum), acea fotografie a fost suficientă pentru ca în redacţie să se încropească o şaradă kitsch, din care reieşea că, atunci când e sastisit de viaţa literară, criticul literar Bogdan Creţu se retrage în faţa şevaletului… Asta e tot. Aşa s-a născut pasiunea mea „distinsă” pentru pictură: din imaginaţia unor jurnalişti!

Care sunt, pentru Bogdan Crețu, cei mai îndrăgiți scriitori?

Nu ştiu care sunt cei mai „îndrăgiţi”. Sunt un cititor profesionist, deci sunt capabil să mă detaşez de reacţiile afective pe care, fireşte, le am. Afectiv, sunt mai legat de Dumas decât de Kafka. Ceea ce nu înseamnă că pot face confuzii. Am citit probabil sute, poate mii de scriitori şi am scris despre alte (mai puţine) sute. Dintre aceştia, îi pot selecta pe cei care mi se potrivesc mie: Tolstoi, Dostoievski, Proust, Thomas Mann, Faulkner, Nicolae Breban; dintre critici, am încercat să fur meserie, ca să spun aşa, de la G. Călinescu, Eugen Simion, Lucian Raicu, Marin Mincu.

La ce nivel este poezia noastră contemporană? Avem cu ce ne mândri?

Iar trebuie să ne mândrim? Poezia contemporană este, zic eu, la un nivel foarte bun: după generaţia douămiiştilor, care a dat nume deja clasicizate, precum Constantin Acosmei, Marius Ianuş, Dan Sociu, Radu Vancu, Ştefan Manasia, V. Leac, Claudiu Komartin, T.S. Khasis, Dan Coman ş.a., asistăm la o nouă pleiadă de tineri poeţi: fiecare cu formula lui, am impresia că ei nu mai alcătuiesc o generaţie distinctă, deşi în mod evident imaginarul lor, ca şi retorica poeziei pe care o scriu, influenţate de noile mijloace de comnicare, îi desparte de generaţia mea, care este ultima falangă a civilizaţiei Guttenberg. Oricum poezia a căpătat aspectul unui discurs solipsist, valabil estetic, dar rupt cumva de scena mare a literaturii. Ea tinde să devină un fenomen larg cultural sau chiar unul social. În orice caz, în literatura de după 1990, două domenii au excelat: critica literară şi poezia. Proza este mult în urmă. Îmi explic acest lucru şi prin interesul cititorilor pentru alte tipuri de discurs decât cel tradiţional ficţional.

Ce este ura, domnule Bogdan Crețu?

Sunt bucuros să vă spun, cu mâna pe inimă, că nu mă duce capul să vă răspund la această întrebare. Nu sunt capabil de ură. De gelozie, de orgoliu – da, dar pentru ură îţi trebuie o consecvenţă pentru care eu nu am resurse. Oricum, am observat cum se manifestă ura în ceilalţi. Or, ea are efecte degradante nu asupra celui urât, ci asupra celui care urăşte. Nimic nu se poate face cu sentimente negative, fără calm, fără seninătate, fără distanţă. Ura este prostie, pentru că numai prostia simplifică lucrurile, le reduce la o singură dimensiune. Or, a urî pe cineva înseamnă a nu vedea, a nu vrea să vezi decât partea întunecată a unei persoane, care te dezavantajează; înseamnă a simplifica foarte mult realitatea, a o înghesui într-o prejudecată. Ura este prejudecată, deci lene a gândirii! Şi, mai grav încă, încremenire afectivă. Nu urâm, în pofida aparenţelor, cu inima, urâm cu creierul. Or, creierul este mai prost decât inima. Urâm cu interesele noastre lezate, cu meschinăria noastră. Ura stârneşte în noi pornirile elementare, primitive. Lucru grav, ura poate fi indusă mult mai uşor decât iubirea;  masele pot fi orientate către ură, nu şi către iubire. Există forme colective ale urii şi acestea sunt catastrofale.

Accept ura într-un singur context: cel pasional. Pentru că acolo se poate reconverti în iubire. Şi o prefer în variantă feminină. Dar nu simt nevoia să dezvolt…

Numiți 7 cei mai importanți români din istorie (cu un scurt argument).

De ce şapte şi nu 15? Răspunsul nu are cum fi altfel decât arbitrar. Spuneţi „importanţi”, ceea ce nu implică un criteriu valoric. Este Ceauşescu un om important în istoria României? Eu cred că este, oricât rău ar fi făcut… Cine reuşeşte să facă mult rău, să schimbe soarta unei ţări devine o personalitate importantă. Dar să închei cu speculaţiile.

Aleg aşa: Ştefan cel Mare (pentru curaj & orgoliu); Dimitrie Cantemir (pentru că a excelat în atâtea domenii, dar şi pentru disponibilitatea ludică, pe care puţini o intuiesc); Mihail Kogălniceanu (întemeietor cultural); Carol I (pentru încăpăţânarea de a gândi modernizarea României); Mihai Eminescu (cu riscul de a părea naiv: pentru poezia sa, oricînd competitivă valoric cu cea a marilor autori europeni); I.L. Caragiale (pentru geniul său maliţios; e unul dintre cei mai inteligenţi scriitori pe care i-am citit vreodată);  G. Călinescu (pentru faptul că a imaginat literatura română în forma pe care o acceptăm noi azi); scriitorul român adevărat din timpul comunismului (oricare nume din lista de mai jos este la fel de bun: Marin Preda, Nicolae Breban, Nichita Stănescu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu – adevăratul Manolescu, cel de dinainte de 1990 –), pentru că s-a încăpăţânat să îşi inventeze propriul interval liber într-o lume drastic controlată; pentru că a salvat literatura română.

Religia – pace sau război? Este religia un instrument al concordiei sau, mai degrabă, unul al conflictelor?

Orice religie, profund asimilată, te îndeamnă la acceptarea diferenţei. Cum este ea intrumentalizată politic – e o altă problemă, veche de când lumea. Religia nu este un instrument, religia este o structură care îţi ordonează nevoia de a opune ceva conştiinţei morţii. Avem nevoie de Dumnezeu, într-o formă sau alta, mai ales din teama atavică de moarte, de neant. Din nevoia de a accepta neacceptabilul. Religia vizează verticalitatea metafizică, nu orizontalitatea politicului.

Intelectualul român de astăzi este un om religios?

Lumea noastră este, de multă vreme, una nu doar secularizată, ci şi rătăcită în raport cu valorile spirituale. Realitatea noastră este una limitată, săracă. Ea ţine de lumea vizibilului, e măsurabilă cu ajutorul bietelor noastre simţuri. Succesele noastre sunt mai ales cele sociale, valorile sunt materiale. Religia se insinuează stângaci în spaţiul public; de multe ori o face într-o manieră comercială, de prost gust. Sunt puţini intelectuali credibili care îşi asumă tranşant şi demn religiozitatea.

Ce înseamnă Dumnezeu pentru Bogdan Crețu?

Iisus Hristos este eroul meu preferat. Un om viu, pipăibil cu mâna. Creştinismul este, cred, cea mai contradictorie religie, pentru că îl obligă pe om să îşi asume ceea ce, poate, nu ţine de natura sa: faptul că forţa lui spirituală poate proveni din smerenie, din slăbiciune, din altruism, din iubire. La Dumnezeu îndrăznesc să bat greu, foarte greu, abia după ce reuşesc să mă împac cu toate vinovăţiile mele. Este însă o problemă de o intimitate maximă, pe care mă feresc să o negociez public.

Ce proiecte aveți în desfășurare?

Multe, nu ţin să le deconspir. Am în lucru câteva cărţi de critică şi istorie literară. Mai am în lucru şi un roman. Mă apropii de vârsta de 40 de ani şi asta mă cam sperie un pic, simt că se înteţeşte singura competiţie pe care o accept: aceea cu mine însumi. Şi nu e simplu. E ori, ori!

caiete-critice

CV Bogdan Crețu

Bogdan Creţu (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide” din Iași şi conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Editura Timpul, Iaşi, 2005; Matei Vişniec – un optzecist atipic, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2005; Lecturi actuale. Pagini despre literatura română contemporană. Editura Timpul, Iaşi, 2006; Utopia negativă în literatura română, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008; Inorogul la Porțile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir. Vol. I. Premise. Bestiae Domini, vol. II. Bestiae Diaboli, Editura Institutul European, Iași, 2013; Iluziile literaturii şi deziluziile criticii. Noi coduri de lectură, între estetic şi ideologic, editura Contemporanul Bucureşti, 2015.  Stagii de cercetare la Paris, Roma, Barcelona. Cronicar literar, eseist; a publicat peste 500 de articole în principalele reviste de cultură şi academice din ţară. Semnează prefeţe la numeroase volume, antologii etc. Membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Asociaţiei pentru Literatură Generală şi Comparată. Din 2006, semnează o rubrică săptămânală în pagina de opinii a cotidianului „Ziarul de Iaşi”. Premii: Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România (2005); Premiul pentru debut al revistei „Convorbiri literare” (2005); Premiul pentru debut al „Ziarului de Iaşi” (2005); Premiul pentru critică al revistei „Ateneu” (2006); Premiul de Excelenţă în critică literară, al Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Academia Română (2009); Premiul de excelenţă al Revistei „Contemporanul. Ideea Europeană” (2012); Premiul revistei „Transilvania” (2013); Premiul Academiei de Științe a Ucrainei, 2012; Laureat al concursului „Cartea științifică” al Asociaţiei Internaţionale a Academiilor de ştiinţă, Moscova, 2012 (ambele în colaborare, obţinute pentru lucrări colective); Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române.

Spune-ți și tu povestea! Scrie-ne la contact@oamenidepoveste.ro!

Interviu apărut și în Caiete Critice, revistă editată de Fundația Națională pentru Știință și Artă (Director Eugen Simion), sub egida Academiei Române

 

Tagged: , , , , , , , , , ,