Alex Goldiș: ”Nu se poate trăi din scris, punct!”

Dialogul cu Alex Goldiș, critic literar, scriitor și lector univ. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Babeș-Bolyai, surprinde cele mai delicate probleme ale sistemului nostru cultural și educațional. Din răspunsurile concise ale tânărului profesor se desprind însă cu generozitate și tușele agitatului secol în care ne croim existența.

Oameni De Poveste: Cine este Alex Goldiș? Cum a apărut el în peisajul cultural românesc? Ce v-a determinat, domnule, să urmați drumul literelor? A fost un plan croit dinainte sau o răsucire a destinului determinat de întâmplări simple, obișnuite?

Alex Goldiș: Coerența propriei persoane nu e decât o invenție retrospectivă, realitatea propriu-zisă e compusă dintr-o serie de accidente și întâmplări greu de pus cap la cap. Cu toate acestea, cred că am știut destul de devreme că voi fi literat. Am urmat, încă din liceu, o clasă cu profil filologic pentru că îmi plăcea să citesc și…pentru că eram extrem de neînzestrat în tot ce înseamnă activitate practică. La un moment dat, prin liceu, tatăl meu m-a întrebat, excedat de inabilitățile mele concrete: „Oare tu ce-ai să devii în viața asta, din moment ce nu știi să faci nimic, dar în schimb stai pe margine și critici pe toată lumea?”. I-am replicat cu o directețe care nu-mi e specifică, printr-un răspuns de greutatea căruia mă îndoiesc să fi fost conștient atunci: „Ce să mă fac, critic literar”.

Așa încât, zarurile fiind aruncate, a trebuit să mă țin de cuvânt. Am urmat Facultatea de Litere din Cluj, unde am început să scriu la revista „Echinox” nu critică literară, ci proză. Debutul meu în proză, de care mă rușinez acum, m-a aruncat și mai mult, compensativ, spre cariera de critică literară, în direcția căreia am fost încurajat de două persoane: Ruxandra Cesereanu, care mi-a oferit foarte repede – prin anul III – rubrica de cronică literară a revistei „Steaua”, și Al. Cistelecan, care m-a chemat, la fel de repede, să devin colaborator permanent al „Vetrei”. Adevărata carieră de cronicar literar a început însă odată cu „racolarea” mea la revista „Cultura”, unde am putut scrie săptămânal (or, un cronicar literar, dincolo de alte calități, trebuie să aibă consecvență), alături de o echipă de critici tineri extrem de talentați: Andrei Terian, Mihai Iovănel și Teodora Dumitru. Concurența fertilă cu ei, dar și apariția unei noi generații literare, cu cărți foarte interesante, m-au menținut pentru câțiva ani într-un fel de frenezie a cronicii literare. Această frenezie pentru cronică a început să se stingă concomitent cu cea a colegilor de rubrică menționați mai sus, dar și cu a altora, pe care i-am prețuit dintotdeauna, precum Bianca și Paul Cernat, Bogdan Crețu, Doris Mironescu și alții. Cronica e, din punctul meu de vedere, un gen prin excelență dialogal și relațional. Or, când „rețeaua” a încetat să mai funcționeze, ultimii mohicani, printre care m-am numărat, au început și ei să dezerteze. Sper, însă, mereu într-o reîntoarcere.

Sunteți profesor, critic literar, truditor în câmpul educației. Ce înseamnă să fii profesor în România secolului 21? Ce înseamnă să fii critic literar, scriitor? Cum se descurcă astăzi un muncitor în slujba formării unui popor?

N-aș privi problema atât de militant, în sensul că nu m-am considerat niciodată drept o persoană „în slujba” a ceva. Încerc, însă, să-mi fac cât mai bine meseria de profesor și de critic literar/cercetător. Norocul e că cele două meserii se suprapun în mod necesar. Sunt puțin criticii literari de valoare care să n-aibă și puțină vocație pedagogică. Și mai puțini, profesorii buni care să nu aibă și ceva stofă de critici literari.

Schițați, vă rog, în câteva tușe, portretul studentului român.

Îmi lipsește o viziune apocaliptică asupra studentului român, dacă aici ar bate întrebarea. El nu e nici mai rău, nici mai bun decât studentul român din alte vremuri. Are, însă, mai mult acces la informații de orice tip – de aceea, poate, e mai distras de la studiul temeinic – și e mai puțin încurajat de societate să urmeze o carieră umanistă. În rest, există talente cu carul, ba chiar interes real pentru literatură și mi-aș dori să mă pot ocupa mai mult de fiecare individualitate în parte. De când sunt profesor, am întâlnit câțiva studenți excelenți, care s-au ilustrat deja în critică și în poezie. Am de gând să reiau un cenaclu inițiat acum câțiva ani, intitulat Subsol 13, unde am încercat să mobilizez energii tinere. Nu-mi plac patriotismele locale, însă la Literele clujene există constant o efervescență literară încă de pe băncile Facultății. Ea trebuie doar întreținută puțin.

Alex Goldiș, critic literar. Lector univ. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Babeș-Bolyai. Este autor al volumelor: Critica în tranșee. De la realismul socialist la autonomia esteticului (2011) – pentru care a obținut premiul Uniunii Scriitorilor din România și Premiul revistei „Observator cultural”; Sincronizarea criticii românești postbelice în deceniile opt și nouă (2013). A publicat cronică literară și eseu în revistele Cultura, Vatra, Steaua, România literară, Ziarul financiar etc.

Se mai citește în România?

Se citește tot mai mult în România. Dacă anii ʼ90 pot fi considerați un hiatus în ce privește lectura propriu-zisă a cărților (se citea mai mult publicistică), anii 2000 reprezintă o evidentă revenire. Piața de carte românească e încă defazată față de alte culturi, însă există semne că, odată cu redresarea economică și cu creșterea nivelului de trai, cititorul mediu simte nevoia să se întoarcă la lectură. Sigur, azi se citește altceva decât înainte de 1990: carte străină în defavoarea cărții românești, roman în defavoarea poeziei, roman de consum în defavoarea romanului „înalt”. Există semnale, însă, că lucrurile se redresează.

Se poate trăi decent din scris?

Nu se poate trăi din scris, punct. Cu excepția câtorva scriitori sau eseiști care pot fi numărați pe degetele de la o mână, toți ceilalți autori români au și alte meserii, de la profesori la jurnaliști culturali, redactori, cercetători etc. Sistemul literar românesc, sau mai degrabă industria din spatele lui, nu sunt îndeajuns de puternice deocamdată încât să creeze scriitori-vedete. Singura supapă a scriitorului român, menită să-i asigure un interval de liniște, o constituie bursele de creație, tot mai des frecventate de scriitorii tineri (și nu numai).

Ce părere aveți despre prezența anemică a revistelor culturale pe piața de profil din țara noastră?

Pot să am o părere pozitivă despre dispariția revistelor culturale? Evident că e nevoie de reviste literare puternice și vizibile. La ora actuală, dispariția sau lipsa de vizibilitate a revistelor culturale (și, odată cu ele, autoritatea tot mai anemică a criticii de specialitate) fac ca volumele foarte bune să se amestece, în conștiința publică, cu cele mediocre. Una dintre mizele criticii de azi – care nu se poate exercita decât în revistele de specialitate – ar fi să contracareze campaniile de publicitate agresivă ale editurilor. O editură nu e interesată de ierarhia valorică a produselor proprii, încercând să convingă publicul că toate sunt excelente.

Care ar fi, în opinia lui Alex Goldiș, cele mai importante carențe ale sistemului nostru de învățământ?

Cea mai importantă carență e legată de slaba finanțare a sistemului, de la investițiile în infrastructură până la salariile profesorilor. Cunosc mulți absolvenți care ar rămâne în sistemul de educație dacă remunerația n-ar fi o formă de umilire. În situația actuală, nu rămân întotdeauna în învățământ studenții cei mai buni, iar cei care o fac merită toată considerația. E un adevăr deprimant. Toate celelalte probleme ale învățământului românesc, de „suprastructură” culturală, sunt secundare. Aud zilnic păreri  lipsite de acoperire – inclusiv de la miniștri ai Educației, din păcate – cum că învățământul românesc ar fi defazat din cauza accentului pe memorare în defavoarea dezvoltării competențelor sau din cauza tehnicității excesive. Or, departe de a fi soluționate, aceste dileme nu sunt specifice învățământului românesc sau est european. Ele există bine-mersi și în alte sisteme mai performante. Citeam, într-un The Guardian foarte recent, un articol critic la adresa „poliției punctuației” și a hipertehnicizării studiului literaturii engleze, concentrată actualmente asupra studiului formal în defavoarea celui tematic. Sună foarte… „românesc” dezbaterea englezilor, nu? Cu diferența că la ei dascălul se poate întreține dintr-o slujbă, având răgazul să mediteze realmente la aceste dileme în loc să-și completeze venitul cu ore particulare sau să mai lucreze te miri ce.

Ce carte/cărți citiți acum?

Tocmai închei Un altfel de jurnal al lui Matei Călinescu, despre care probabil că voi și scrie. E un document uman important, al unei persoane care a avut tăria să citească și să scrie până în pragul morții. Ultimele rânduri notate acolo preced cu doar 10 zile moartea autorului. Un fel de tristă cronică a unei morți anunțate. Dincolo de încărcătura umană, jurnalul rămâne mărturia importantă a unuia dintre criticii noștri postbelici de top, a cărui simplitate și geometrie a gândirii n-a fost niciodată scurtcircuitată de erudiție, cum s-a întâmplat în destule cazuri.

„Critica literară e o damă de companie concediabilă odată ce nevoile propagandistice ale partidului au fost satisfăcute”. Această propoziție (pe  care eu o găsesc savuroasă) face parte din volumul dumneavostră  – Critica în tranșee – și vizează perioada 1948-1953. Vorbi  ți-ne despre  cartea aceasta. Cum s-a născut ea?

Formularea decupată de dv. nu se referă, evident, la critica literară în general, ci la critica aflată sub presiunea ideologiei staliniste. La origine un proiect de doctorat, cartea mea a încercat să analizeze felul în care s-a emancipat critica românească de sub această presiune politică imensă. O emancipare impură, cu destule dificultăți și retractilități, dar care a reușit să repună pe picioare un întreg câmp literar. Chiar sub amenințarea cenzurii, acest câmp literar, desconsiderat de o categorie de „anticomuniști” post factum, a funcționat destul de bine după 1965. Dacă am avut o literatură valabilă înainte de 1990, cu poeți și prozatori de necontestat până azi, faptul s-a datorat și criticii literare care, fără să devină vreodată deschis ostilă comunismului, a reușit să protejeze eficient teritoriul literaturii.

Ce proiecte literare aveți în desfășurare? Lucrați la o lucrare nouă?

Am în minte mai multe cărți, dar cea la care lucrez acum vizează o sinteză a prozei subversive din spațiul est-european. Am adunat material disponibil în limbi de circulație cu privire la literatura de sub comunism din Rusia, Cehia, Slovacia, Bulgaria sau Ungaria și voi încerca să schițez o tipologie „transnațională” a acestei literaturi, cu teme și problematici recurente, tipologii narative, subgenuri privilegiate etc. Deși n-am acces la aceste literaturi în original, voi încerca să instrumentez surse de mâna a doua (istorii și panorame literare), printr-o metodă consacrată de Franco Moretti ca „distant reading”. Poate că nu e suficient, însă cu siguranță e mai mult decât nimic: nu știu să existe o astfel de sinteză la nivel internațional. În literatura română, mi-ar plăcea să scriu cândva o monografie Marin Preda. Cu toate diferențele de nivel ale romanelor lui, e unul dintre cei mai buni prozatori români – și, poate, prozatorul care a problematizat cel mai complex opțiunile individidului în raport cu constrângerile politicului. După 1990, s-a scris puțin și inconsistent despre Preda.

Cum arată o zi din viața lui Alex Goldiș?

Puțin spectaculoasă la suprafață (ca orice zi din viața unui literat), dar cu multe satisfacții mărunte: întâlniri privilegiate cu cărți, autori, studenți, idei. Nu mă plâng deloc, deși mi-ar plăcea să am mai mult timp să scriu.

Ce pasiuni aveți în afara literaturii?

Am fost, încă de când nu mă știu – adică de la câteva luni, când, exasperați că nu mă pot opri din plâns, părinții mi-au pornit magnetofonul –, pasionat de muzică. Crescut în adolescență cu MTV, am traversat cam toate genurile, de la cele disco-kitsch comerciale până la rock și muzică electronică. M-am fixat în anii din urmă pe ultima categorie, care mi se pare singura capabilă să capteze „spiritul vremii”, dacă pot să mă exprim astfel. S-a produs, cred, în ultimii 10-15 ani, o mutație interesantă cu muzica electronică. Departe de a fi (doar) o muzică de dans, ea a devenit un gen prin excelență introspectiv și psihedelic. Cei care ascultă azi muzică electronică – techno, deep house, minimal sau alte genuri – caută mai degrabă o experiență interioară singulară decât comuniunea cu ceilalți. Poate cel mai simptomatic fapt în acest sens constă în apariția așa-numitelor silent parties, petrecerile unde tinerii se adună pentru a-și asculta fiecare muzica la propriile căști. Efect al postumanismului și al alienării sociale actuale? Poate, dar nu cred că ne putem sustrage fenomenului.

Ce înseamnă poezia?

Am mai scris-o și altă dată: poezia – literatura, în general – e un tip de discurs masochist. Ea n-are sens decât dacă mă forțează să admit adevăruri neplăcute despre mine sau despre ceilalți. Mă feresc de cărțile care relaxează propriu-zis: literatură bună nu înseamnă divertisment, ci problematizare, meditație, angoasă. De aceea, scriitorii importanți sunt persoane incomode.

Realizați, vă rog, un top al scriitorilor preferați.

N-aș putea să compun un top al scriitorilor preferați, în literatură ierarhiile nu funcționează decât până la un punct. Dacă accept însă provocarea, din literatura română citesc cu tot mai mult interes autorii lăsați, în genere, de manuale (și poate chiar de comentariile critice) în planul secund al canonului. Dintre poeții interbelici, nu cred că Arghezi, Blaga sau Barbu pot fi depășiți foarte ușor, însă cred că B. Fundoianu este un poet mare, care ar trebui revizitat cu insistență, sau că opera poetică a lui Geo Bogza merită admisă în primplanul literaturii române, mai ales că posteritatea (douămiistă, dar nu numai) s-a raportat privilegiat la formula lui. Dintre prozatori, îl recitesc întotdeauna cu pasiune pe Camil Petrescu, dar cred că de valoare apropiată – și ar merita popularizată mai mult în afara mediilor academice – e și proza lui Anton Holban sau Max Blecher. Asta pentru a aminti doar câteva nume.

Apropo de plăcere, n-am simțit niciodată o diferență de nivel între lectura volumelor de literatură și cea a volumelor de critică sau teorie literară. Dinamica unei teze, traseul unei idei, ingeniozitatea unei construcții critice mi s-au părut întotdeauna la fel de fascinante ca lucrurile care se petrec în interiorul unui imaginar propriu-zis literar. Lecturile teoretice m-au format în aceeași măsură ca lecturile literare. Dintre criticii români tradiționali, am avut de învățat mult de la G. Ibrăileanu (micul volum Spiritul critic în cultura românească e o capodoperă, cu multe observații valabile și azi) – poate chiar mai mult decât de la E. Lovinescu sau G. Călinescu. Citesc cu placere textele membrilor celei de a treia generații post-maioresciană (Pompiliu Constantinescu, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu) și am senzația că, la firul ierbii, canonul valoric al literaturii interbelice a fost stabilit de aceste spirite extreme de lucide și abia apoi „imortalizat” de Lovinescu și Călinescu în Istoriile lor. Mi-ar plăcea să demonstrez într-un studiu acest lucru. Despre critica postbelică, cu un număr mare de autori foarte buni, am scris în mai multe rânduri.

În literatura universală (în proză, căci aici interesul meu a fost mai constant), am migrat, din adolescență, când citeam cu înfiorare literatură fantastică și devoram romanele realismului magic, spre realismul propriu-zis – până într-atât, încât pot spune că aproape nu mai am organ pentru literatura non-realistă, fie că e vorba de literatură fantastică, textualistă sau ermetică. De aceea, deși nu admit literatura cu teză, îmi plac autorii preocupați de transcrierea realismului la firul ierbii (pornind de la povestirile lui Cehov, trecând prin Foamea lui Knut Hamsun și ajungând la marea tradiție americană de secol XX – Hemingway, Salinger, John Cheever și alții) sau prozatorii capabili să capteze provocările morale ale epocii lor. Îi citesc în continuare cu plăcere pe Dostoievski, Sartre sau, dintre cei recenți, pe Philip Roth și Michel Houellebecq, tocmai pentru că am senzația că dincolo de imaginar, proza lor e sensibilă la mutațiile ideii de om. Mai toate romanele lui Houellebecq au în centru inegalitatea socială stârnită de hegemonia sexualității-marfă și, în subsidiar, angoasa îmbătrânirii (a devalorizării pe „piața trupurilor umane”), în timp ce mare parte a prozei lui Roth teoretizează ideologizarea familiei și intraductibilitatea valorilor de la o generație la alta. Pe lângă imaginarul micro-realist, îmi place, așadar, așa-numita proză de idee.

Avem, în prezent, un scriitor cu care să ne mândrim în străinătate? Cu cine defilăm în lumea bună a cărților?

Într-o carte de teorie literară relative recentă (What is World Literature?, 2003), David Damrosch definește o operă literară de relevanță internațională drept o operă care câștigă prin traducere, reușind să provoace o nouă rețea de relații în cultura de adopție. Din această cauză, ideea unei congruențe absolute dintre valorile naționale și cele internaționale trebuie părăsită. Nu e de mirare că autori considerați drept simboluri naționale și vârfuri ale canonului estetic pot să nu fie selectați în exterior, în timp ce autori aflați în penumbra canonică devin tot mai relevanți. Literatura lui Max Blecher sau Mihail Sebastian au fost primite favorabil în afara spațiului românesc tocmai pentru că relațiile culturale pe care le antrenează romanele lor sunt mai ample. Așa încât cei care promovează literatura română în afara granițelor naționale se văd nevoiți să studieze foarte atent acest networking de context care înconjoară opera individuală. Ceea ce nu înseamnă, însă, că criticul român ar trebui să rămână pasiv la „selecția internațională”; dimpotrivă, avem obligația de a propune circuitului extern autori și teme din context național care ni se par relevante. Dintre autorii români actuali, cei mai traductibili mi se par Adrian Schiop (ultimul lui roman, Soldații, e o ficțiune foarte bine scrisă despre relațiile de putere dintr-o comunitate periferică) și Dan Sociu, un poet biografist, ușor de înțeles și de transportat în alte contexte culturale. În cazul lor, cred, raportul literatură națională – canon internațional e aproape de suprapunere.

Spune-ți și tu povestea! Scrie-ne la contact@oamenidepoveste.ro!

Interviu apărut și în Caiete Critice, revistă editată de Fundația Națională pentru Știință și Artă (Director Eugen Simion), sub egida Academiei Române